Mă mut la „vilă”!

Peste o lună ar fi împlinit patru ani. Nu vă speriați, oricum îi va împlini. Și are 601 postări. Asta e a 602-a. Doar că o să-l las cam orfan. Din nou nu vă speriați, că nu-s un „părinte” rău și nu o să-l abandonez de tot. Un timp voi mai avea grijă de el. Vorbesc de blogul meu, bineînțeles! 😉

Doar că am decis să trec pe o treaptă superioară a evoluției și să îmi iau vilă pe net. Cu alte cuvinte, mi-am achiziționat un domeniu propriu și personal. Grație 😉 bunului amic GAS, care m-a ajutat să-mi mut toată averea digitală pe un server teuton, cu spațiu nelimitat, unde își are și el gamoholicul, am reușit să-l fac funcțional pe adilabos.ro.

Deocamdată lucrez să-l fac după chipul și asemănarea blogului de pe wordpress. O să-i adaug tot soiul de chestii care o să-l facă mai atractiv.

De aceea, vă invit să mă citiți acolo, în măsura în care cheful și timpul vă lasă.

Cât despre mine, mă pot declara un om fericit: o am pe Neia mea;  mama, fratelo și familia lui sînt ok (bebe, mai ales 😀 ), de ceilalți oameni dragi nouă avem grijă, iar acum am și blog! 🙂

Așa că vă spun „La revedere!” aici…

Propunere anti-cretini pe şosele

Ce-aţi zice dacă am pune lângă tradiţionalul semn de avertizare pentru trecerea de pietoni…

… acest semn?

Oare mononeuronii cretini care se ţin de volan şi ştiu să numere doar până la 100 şi ceva pentru că asta e viteza cu care merg prin oraş ar lăsa-o mai încet, având mereu în faţa imaginea unei potenţiale victime a inconştienţei lor? Oare pietonii imbecili care se aruncă pe trecere doar pentru că e dungată şi le-ar aparţine ca o moşie, fără să se asigure – că doar e vorba de viaţa lor -, ar face acele mişcări de uitat în stânga şi apoi în dreapta, aşa cum noi, ăştia mai cu mulţi ani în buletin, am fost învăţaţi la patrula şcolară?

Am putea să încercăm să-i speriem puţin. Nu merge cu vorba bună, ştiu. S-a încercat atât, fără rezultat. Nu prea merge nici cu amenda sau cu cercetarea penală. Unii au bani mulţi şi scapă iute. Măcar să folosim banii pe care îi dau cercopitecii pe amenzi ca să-i lucrăm finuţ la subconştient. Le băgăm în creier imagini din CSI şi poate că-i înfricoşam fără să-şi dea seama.

Ar rezulta ceva în genul fotografiei de pe hotnews.

P.S. Ştiu, unii ar putea să nu vadă semnul ăsta din cauza vitezei şi să treacă peste el fără să-l bage în seamă. Dar alţii poate că-l observă când schimbă telefonul dintr-o mână în alta şi scapă piciorul pe pedala de frână. E o metodă nu prea scumpă, dar poate fi eficientă.

Şefu’

– Nu vrei nişte lemne, patroane?

Propoziţia interogativă e lansată din goana calului, la propriu, de un „blonduţ” din comunitatea de la marginea satului 🙂 , care mă chestionează ca un adevărat „biznismen” dacă nu sînt interesat de oferta lui de vară. Stă căţărat pe o căruţă plină cu lemne tăiate de numai el ştie de unde, dar nu aş băga mâna în foc că muşchii lui au mănuit securea care a pus la pământ copacii pe care îi transportă. Nu are mai mult de 10 ani, deşi aş putea să mă înşel dată fiind precocitatea cunoscută a cartierului mărginaş din care provine. El e doar reprezentantul de vânzări, un fel de sell-manager 😉 şi, în consecinţă, şi-a adaptat vocabularul la astfel de situaţii şi, desigur, la clienţi.

Pe mine, de exemplu, m-a văzut în tricou fără mâneci „Nike” (vechi de ceva ani, dar tot cu virgula la orizontală rămâne), în pantaloni portocalii – potenţial membru al clasei conducătoare 😀 – şi, dovadă supremă a provenienţei mele din altă zonă, eram dotat cu o mătură de 1,20 metri la cei 1,90 metri ai mei. Aşa că m-a luat, curtenitor, cu apelativul „patroane„.

Şi-a încercat norocul, dar nu a reuşit să mă convingă să-i cumpăr marfa. Deşi poporul zice că „înţeleptul îşi face iarna car şi vara sanie„, am zis pas ofertei, mai ales că aveam parte de imens de multă caldură, dată de cele vreo 40 de grade de afară. La soare!

Dar asta mi-a adus aminte de apelativele cu care am fost cadorisit, în funcţie de interlocutor şi situaţie. Le iau pe rând, precum mi le amintesc:

1.”Domn’ şofer” – folosită înainte de ’89 de un cerşetor, figură stranie şi întunecată, la propriu, a Beiuşului, care încerca astfel să-i mângâie la sentiment pe trecători, ca să-i dea „un leuuuuuuu!” Chestia cu şoferul provenea, probabil, din ideea că, în acea perioadă, cine avea maşină, avea şi bani. Deci, prin deducţie logică, putea să-i dea şi cerşetorului nişte monede. „De-o pită, domn’ şofer!”

2. „Şefu’” – ultra, mega, hecta, giga folositul apelativ, pe care, indiferent de clasă socială, îl utilizează 8,3 din 10 români. Cred că e, de fapt, o înlocuire a cuvântului „tătuc„, mai greu şi mai ciudat de folosit. Deşi nu vrem să recunoaştem, noi, românii, ne raportăm mereu la şefi, avem nevoie de cineva să ne ghideze, de un tătuc care să ne mângâie pe cap când facem ceva bun ori să ne critice fără să ne bată atunci când greşim. Urăsc cuvântul ăsta, deşi unii – printre care şi un fost cameraman – mi-l adresează, neştiind că nu fac decât să mă enerveze şi să-şi taie singuri craca de sub picioare.

3. „Directore!” – deja pătrundem într-o altă lume, mai fină, a sferelor înalte. Cuvântul ăsta exprimă o cunoaştere intimă a resorturilor interumane. Poate suna şi a pupătură în partea dorsală, dar şi a stabilire exactă a poziţionării pe scara ierarhică a celui căruia i-l adresezi. 😉 E un apelativ mai cu ştaif, folosit generic între deţinătorii de diplome, dar nu numai. Presupune, desigur, şi puţină amiciţie între cei care îl utilizează. Adică, nu poţi merge la un director de firmă pe care nu-l cunoşti şi să-i bagi textul „Ce faci, directore?” În schimb, pare naturală o exprimare de genul „O bere, directore?”

4. „Conferenţiare” – clar, un apelativ „universitar„! Nu-l auzi niciodată printre angajaţii RER. În schimb, îl complimentez astfel pe unchiu’ Gabi Andor, de la montajul de producţie. L-am auzit la Mircea Badea, bănuiesc, şi se potriveşte pentru chelia de intelectual a lui Gabi.

5. „Moşule” – n-am vârsta necesară să comentez substanţa acestui apelativ, dar îmi doresc înţelepciunea acelei vârste. Încerc să o acumulez treptat şi nu mă supăr dacă observ sau mi se spune că mai am până atunci. 🙂

Şi acum, „patroane„!

Răcorirea!

Pe căldura asta, înfriguraţi-vă cu ochii la imaginile de iarrrrrrrrnnnnnnnnăăăăăăăăă! 😀 😉

Campioana din fostul hangar de tancuri

– A fost o experiență frumoasă și nu mi s-a părut atât de greu…

Fata zâmbește larg și își îmbrățișează antrenorul, familia și prietenii. Strânge în brațe buchetele de flori pe care doar cei dragi s-au gândit să le aducă la gară. Călătorii se uită nelămuriți spre grupul format în jurul adolescentei îmbrăcată în trening. Niciunul nu știe că o au în fața ochilor pe singura campioană mondială pe care a dat-o Bihorul în ultimii 20 de ani într-un sport olimpic. Se mândrește cu asta antrenorul Virgil Preda și are de ce.

Chiar dacă nu i s-a părut atât de dificil, Ligia Grozav ține în mână aurul cucerit la Campionatele Mondiale de Atletism pentru tineret de la Lille. E de o modestie rară, o calitate care, la cei 17 ani ai săi, se pliază perfect pe carieră formidabilă pe care o are în față. S-a bătut în Franța cu crema viitorului în săritura în înălțime și și-a doborât recordul personal cu 7 centimetri. În sportul pe care îl practică, asta echivalează cu un salt în viitor cu cel puțin 3-4 ani.

Mai grozav este faptul că a reușit să fie prima în lume după ce s-a antrenat ani la rând într-un fost hangar de tancuri, ajuns sală de atletism 😦 . Atletele din alte țări ar zâmbi ironic. Ele au condiții civile și civilizate.  Orădeanca noastră a strâns însă din dinți și a ignorat până și faptul că fostul garaj pentru șenile e mai scurt decât ar trebui să fie și îi taie din elan. Au ignorat-o și pe ea autoritățile, care nu au trimis pe nimeni să o întâmpine, ca pe o adevărată campioană ce este. Acum nu e campanie și nu sînt alegeri, ca o poză cu o campioană să se măsoare în numărul de voturi pe care le aduce. În plus, la noi atletismul nu are vizibilitatea fotbalului și nici implicarea și organizarea excelentă de care se bucură judoul.

Ligia Grozav a avut neșansa să nu se nască într-un sat de 500 de oameni, unde se înalță mândră o sală de sport pentru localnicii care vor să-și întărească mușchii ori să-și demonstreze talentul în driblinguri și pase. A demonstrat, însă, că poate face să dispară zidul prea scurtului fost hangar și să plutească spre aur.

– Mulțumesc lui Dumnezeu, domnului antrenor… Iar victoria asta mi-o dedic mie și celor ce au crezut în mine!

P.S. Când colegul meu Adi Ciucuriță mi-a propus știrea despre întoarcerea acasă a campioanei, m-am bucurat. Știrile TVS pot prezenta și oameni deosebiți și faptele lor. Au rezultat două materiale.

De veghe în lanul de… buruieni

Lângă sediul TVS e un lan de buruieni, locul unde se înălţa mândră în trecut o fabrică de mobilă. Acum trecem pe acolo în drum spre magazinul Penny, de unde ne luăm prânzul. Sînt deja şi cărări făcute printre bălăriile care îți ajung până la brâu ori mai sus.

Am auzit ieri că zona îşi va schimba „lucul„. După ce nişte băieţi coloraţi 🙂 au manevrat nişte târnăcoape şi săpi, nederanjaţi de nimeni, şi au luat ce au putut din nişte conducte şi alte fierătanii din zonă, acum şi-a făcut apariţia un buldozer, care, invenţie nouă, taie buruienile. Apoi nivelează terenul. Am înţeles că acolo se va ridica noul magazin Lidl.

Aşa că adio, trecut printre buruieni spre masa de prânz. Poate că magazinul nou vine cu altă ofertă şi ne scutește de un drum mai lung. Poate până e gata, ne mutăm şi noi în centru. 😉 Cine ştie…

Cu televizorul pe bulevard

Aseară, am descoperit că te poţi uita la televizor în mijlocul bulevardului Dacia. Ne-am uitat şi noi preţ de câteva zeci de secunde la un vechi aparat cu lămpi, abandonat pe marginea drumului, la un pas de un tomberon de gunoi. Poate că ex-deţinătorul l-a lăsat acolo ca un îndemn către curioşi să schimbe asemenea aparate la „Exchange„-ul din apropiere. 😉 Superofertă!

Din păcate, televizorul nu prindea niciun canal. Nici măcar pe cel de scurgere din apropiere. 😀

Poftă bună! în trustul meu de presă ;)

După multă vreme în care a şomat (sau, mai bine zis, a făcut foamea 🙂 ) – blogul de poftă bună, o creaţie a mogulului în devenire – şi aici mă refer la subsemnatul – se întoarce. Mi-am zis că, dacă tot avem parte eu cu Neia mea de mâncare bună, făcută de noi sau gustată prin colţurile de Oradea sau de lume pe unde mergem, să facem bine să dăm de veste pofticioşţilor.

Pentru că aşa cum noi învăţăm de la alţii (Adi Hădean e prof universitar deja 😉 ) şi alţii pot să vadă ce şi cum cu creaţiile noastre culinare. Poate dăm idei, poate ne atragem laude ori critici. Oricum, nu lăsăm să cadă în neant – aici am fost filosof, recunosc 😉 – bunătăţile de care ne bucurăm.

Nu voi posta atât de des ca pe blogul principal, „locomotiva” incipientului trust de presă online, dar de câte ori mă bat pe burtă după o mâncare bună o să încerc să scriu pe blogul poftei bune. N-o să reuşesc de fiecare dată, dar încercarea moarte n-are.

Aşadar, pofticioşii pot pleca deja spre blogul de poftă bună, unde găsesc nişte imagini pfoaiiiii cu o friptură pe disc… de numa’ numa’! E simplă de făcut, nu costă multă, nu cere cunoştinţe maxime de gătit. Un indiciu… mai jos.

 

Povestea unei vieţi

„Groaznic… Câtă durere, câtă mizerie… Moarte, boală.”

Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Durerea de dincolo de tubul catodic pare să răzbată înspre noi. Am ales aseară să rămânem pe un post pe care rar dăm, mai ales înainte de culcare: TV1000. N-are dezbateri politice, n-are scandal, n-are nimic din ce ar putea aduce audienţă. Dar are filme bune. Cum a fost „Angela’s ashes” – „Povestea vieţii mele” cum a fost tradus.

Un film dramatic, o poveste dureroasă spusă de un irlandez din Limerick despre viaţa în oraşul patronat de Sfântul Patrick, în perioada crizei economice a anilor ’30. Timp de aproape două ore, am trecut alături de Frankie şi familia lui, într-un gri deprimant, prin moartea fraţilor, prin foamete, lipsă de bani, lupta unei mame de a-şi întreţine copiii pe care îi are cu un tată ce nu ştie decât să bea şi să-i ceară să-şi îndeplinească datoria de nevastă catolică, prin boli… Totul povestit calm, cu simpaticul accent irlandez, de un Frankie ce-şi lasă în urmă copilăria, ca pe o parte întunecată a eclipsei de lună de la final de film, şi pleacă în America, de unde, vorba unchiului Pa, se va întoarce „cu costum şi grăsuţ, ca toţi americanii”. 🙂

În mod ciudat pentru un film gri, plin de boală, durere şi păcate, ne-a ţinut în faţa televizorului până la final.

„Multă durere. Noi putem să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu avem asemenea probleme. Sîntem fericiţi…” Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Mă prinde în braţe şi o strâng lângă mine. E a mea pentru totdeauna şi o voi iubi toată viaţa. 🙂

Greutatea alegerii la minimogul

Oaza de moralitate 😀 şi de libertate a cuvântului 😀 😀 , unde tot poporul – mă rog, mai bine spus talpa poporului… sau genunchiul ori cotul – îşi poate spune oful ore întregi, până spre dimineaţă, neîntrerupt decât de „biscuiţii poporului” sau reclama la ceva tinctură pentru revigorarea, desigur, tot a poporului, aşadar OTV-ul viitorului preşedinte a dat-o din nou în bară. Nu că ar fi lucru nou, că doar fanii cred că sînt obişnuiţi, doar că trec cu vederea micile scăpări, nu-i aşa? 😉

Duminică, însă, a pus o întrebare de test fulger. „Cu cine vreţi să rămână invitatul? Cu soţia ori cu amanta?” Şi la fel de fulger au gândit – dadadada, siiiiiiigur 😀 – ăia de păcănesc pe tastele telefoanelor să trimită un răspuns pe SMS. A contat doar audienţa, că moralitatea e un cuvânt de alţii inventat şi tot de ei folosit. Penibilitatea şi tâmpenia întrebării şi a subiectului nici nu mai merită detaliate.

Am ajuns pe OTV, recunosc, din dorinţa de a scăpa de lătrătorii de pe alte posturi, obsedaţi să-l acuze pe Băsescu de rateurile de la bac. Nu-s mironosiţă, să ocolesc minimogulul doar pentru tabloidizarea de care dă dovadă. Dar nici nu mă las convins să mă benoclez ore în şir pe postul colorat, al cărui patron ar fi vrut să-l pună pe Doru Iuga, cel cercetat în dosarul băieţilor veseli, ca şef la Educaţie.