Feeds:
Articole
Comentarii

După multă vreme în care a şomat (sau, mai bine zis, a făcut foamea 🙂 ) – blogul de poftă bună, o creaţie a mogulului în devenire – şi aici mă refer la subsemnatul – se întoarce. Mi-am zis că, dacă tot avem parte eu cu Neia mea de mâncare bună, făcută de noi sau gustată prin colţurile de Oradea sau de lume pe unde mergem, să facem bine să dăm de veste pofticioşţilor.

Pentru că aşa cum noi învăţăm de la alţii (Adi Hădean e prof universitar deja 😉 ) şi alţii pot să vadă ce şi cum cu creaţiile noastre culinare. Poate dăm idei, poate ne atragem laude ori critici. Oricum, nu lăsăm să cadă în neant – aici am fost filosof, recunosc 😉 – bunătăţile de care ne bucurăm.

Nu voi posta atât de des ca pe blogul principal, „locomotiva” incipientului trust de presă online, dar de câte ori mă bat pe burtă după o mâncare bună o să încerc să scriu pe blogul poftei bune. N-o să reuşesc de fiecare dată, dar încercarea moarte n-are.

Aşadar, pofticioşii pot pleca deja spre blogul de poftă bună, unde găsesc nişte imagini pfoaiiiii cu o friptură pe disc… de numa’ numa’! E simplă de făcut, nu costă multă, nu cere cunoştinţe maxime de gătit. Un indiciu… mai jos.

 

Povestea unei vieţi

„Groaznic… Câtă durere, câtă mizerie… Moarte, boală.”

Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Durerea de dincolo de tubul catodic pare să răzbată înspre noi. Am ales aseară să rămânem pe un post pe care rar dăm, mai ales înainte de culcare: TV1000. N-are dezbateri politice, n-are scandal, n-are nimic din ce ar putea aduce audienţă. Dar are filme bune. Cum a fost „Angela’s ashes” – „Povestea vieţii mele” cum a fost tradus.

Un film dramatic, o poveste dureroasă spusă de un irlandez din Limerick despre viaţa în oraşul patronat de Sfântul Patrick, în perioada crizei economice a anilor ’30. Timp de aproape două ore, am trecut alături de Frankie şi familia lui, într-un gri deprimant, prin moartea fraţilor, prin foamete, lipsă de bani, lupta unei mame de a-şi întreţine copiii pe care îi are cu un tată ce nu ştie decât să bea şi să-i ceară să-şi îndeplinească datoria de nevastă catolică, prin boli… Totul povestit calm, cu simpaticul accent irlandez, de un Frankie ce-şi lasă în urmă copilăria, ca pe o parte întunecată a eclipsei de lună de la final de film, şi pleacă în America, de unde, vorba unchiului Pa, se va întoarce „cu costum şi grăsuţ, ca toţi americanii”. 🙂

În mod ciudat pentru un film gri, plin de boală, durere şi păcate, ne-a ţinut în faţa televizorului până la final.

„Multă durere. Noi putem să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu avem asemenea probleme. Sîntem fericiţi…” Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Mă prinde în braţe şi o strâng lângă mine. E a mea pentru totdeauna şi o voi iubi toată viaţa. 🙂

Oaza de moralitate 😀 şi de libertate a cuvântului 😀 😀 , unde tot poporul – mă rog, mai bine spus talpa poporului… sau genunchiul ori cotul – îşi poate spune oful ore întregi, până spre dimineaţă, neîntrerupt decât de „biscuiţii poporului” sau reclama la ceva tinctură pentru revigorarea, desigur, tot a poporului, aşadar OTV-ul viitorului preşedinte a dat-o din nou în bară. Nu că ar fi lucru nou, că doar fanii cred că sînt obişnuiţi, doar că trec cu vederea micile scăpări, nu-i aşa? 😉

Duminică, însă, a pus o întrebare de test fulger. „Cu cine vreţi să rămână invitatul? Cu soţia ori cu amanta?” Şi la fel de fulger au gândit – dadadada, siiiiiiigur 😀 – ăia de păcănesc pe tastele telefoanelor să trimită un răspuns pe SMS. A contat doar audienţa, că moralitatea e un cuvânt de alţii inventat şi tot de ei folosit. Penibilitatea şi tâmpenia întrebării şi a subiectului nici nu mai merită detaliate.

Am ajuns pe OTV, recunosc, din dorinţa de a scăpa de lătrătorii de pe alte posturi, obsedaţi să-l acuze pe Băsescu de rateurile de la bac. Nu-s mironosiţă, să ocolesc minimogulul doar pentru tabloidizarea de care dă dovadă. Dar nici nu mă las convins să mă benoclez ore în şir pe postul colorat, al cărui patron ar fi vrut să-l pună pe Doru Iuga, cel cercetat în dosarul băieţilor veseli, ca şef la Educaţie.

Răspunsul: cu macaraua, normal! 😉

În România, ca peste tot, şcoala e pentru cei care vor să înveţe şi pentru dascălii care ştiu cum să-i educe pe elevi. Ceilalţi, din ambele tabere, se fac că învaţă ori că predau, iar la bac cred că merge dacă plătesc sau primesc atenţii. Anul ăsta, au cam intrat în criză, dar nu economică, ci intelectuală. Şi atunci se comportă ca grecii: aruncă cu vopsea pe listele cu note, plâng, îi scriu ministrului Educaţiei dedicaţii „orale” pe ziduri. Atât le poate capul, atât fac.

Despre orice au vorbit atotştiutorii care apar pe ecranele pulsând în galbenul şi roşul breaking-news-urilor ori ale news-alert-urilor, numai la subiect NU. Când şi-au dat cu părerea despre rezultatele la bac – mai nasoale ca oricând, ca să mă fac înţeles – au găsit rapid vinovaţii: Funeriu (evident), Boc, Băsescu (la fel de evident), toţi foştii miniştri ai învăţământului ori clasa politică. I-au uitat pe Menumorut sau pe Burebista, dar nu-i exclus să le găsească şi partea lor de vină în dezbaterile de azi. Cu condiţia să aibă vreo legătură cu Băsescu. 😀

Nu zic că politicienii nu au vina lor IMENSĂ pentru rahatul în care s-a ajuns. Dar noi i-am ales, noi îi susținem, noi îi tolerăm – sînt după chipul și asemănarea noastră. N-am auzit un singur deștept dintr-ăştia care să pomenească despre elevi şi dezinteresul lor faţă de şcoală, despre profesori şi incapacitatea multora dintre ei de a fi dascăli adevăraţi, cu „chemare” pentru munca alături de copii, ori despre părinţii care îşi urlă supărarea, dar nu că odraslele nu au învăţat, ci că agitaţia lor de a aduna bani pentru profesori va înlocui ignoranţa şi prostia propriului copil.

De parcă vina nu le-ar aparţine şi mereu alţii ar trebui să răspundă pentru faptul că ei nu au învăţat, tinerii absolvenţi acuză în stânga şi în dreapta. Desigur, subiectele au fost tare, tare grele, iar camerele de supraveghere i-au stresat în plus 😀 (vorba unui invitat idiot de la TV). Săracii! Nu-i bai că au învăţat doar câteva săptămâni – maxim am spus! – pentru un examen care cere cel puţin 4 ani de studiu? Imaturi complet, au dat-o în bară la examenul – deja ironic numit – al maturităţii. Ar trebui să-şi tragă singuri câteva pălmi şi să se trezească din aburii şmecheriilor şi ai manelelor care le răsună din maşinile care umplu parcările şcolilor.

Subiectele au fost normale pentru cei care au învăţat. O spun elevii pe care chiar i-a interesat şcoala, din colegiile care pun accent pe carte, nu pe şmechereală.

Parcurgerea statisticilor din Bihor ale bacului arată că unii dintre campionii fentatului, cei care se ghidează după motto-ul „las că rezolv eu şi trec” – şi aici mă refer la cei de la seral şi fără frecvenţă ori frecvenţă redusă – au dat-o în bară eroic. Cel mult un sfert dintre ei au trecut. Sînt convins că nu au reuşit să copieze, că de învăţat…

Să ne înţelegem! Sînt convins că şi acum s-a copiat. Dar, măcar nu s-a făcut din asta o politică a bacalaureatului, ca în alţi ani, când elevii erau lăsaţi să se inspire la greu, ca profesorii să poată raporta mândri depăşirea planului la genii plecate de pe băncile şcolii lor. Dascăli dintre care, apropo, mulţi par mai interesaţi de carieră şi de politică, decât de educarea copiilor.

Nu-s defel fanul curselor moto de viteză. Pur şi simplu nu mă pasionează, aşa cum, de exemplu, îmi plac întrecerile de formula 1. N-am nici aici o explicaţie, aşa cum nu-mi explic de ce sînt în stare să mă uit ore în şir la săriturile cu schiurile ori la snooker.

În schimb, mă declar pasionat de uitatul după motocicletele astea mari, pe care abia în studenţie am aflat că le cheamă choppers –ceapăr” pentru noi, românii. Spun uitatul, că deocamdată doar le admir oriunde le văd. M-am declarat captivat şi de serialul de pe Discovery, de acum câţiva ani, cu motocicletele americane din Orange County. N-am condus încă niciuna, deşi în copilărie am mers, pe locul din spate al motorului vecinului meu Ghiţă, o „albăstrea” sovietică, mare cât o zi de vară şi cu un tunet 😀 în loc de tobă de eşapament.

Nu neg că visez ca într-o bună zi s-o urc pe Neia mea pe chopper-ul Harley al familiei noastre şi să ne plimbăm pe nişte drumuri de alea ca-n filme, cu pleata-n vânt. 😉 N-am idei rele, nu?

Ultima dată am văzut nişte superbităţi expuse în vitrina unui show-room din Viena. Am stat şi ne-am uitat la ele de era să trezim suspiciunile paznicilor. Dacă aflau că sîntem români, clar că ne legitimau. Oricum, le-am făcut poze direct prin vitrină, pentru că, din păcate 😦 , salonul era închis.


Tot acolo era şi o veritabilă motocicletă de poliţie americană, oferită oricui ar fi plătit pentru ea în jur de vreo 10 mii de euro. Jur că, dacă aveam banii ăştia, o treceam în declaraţia de avere. Avea şi girofare şi sirene – ştiu că nu am voie cu ele, dar chiar avea toate dotările din timpul serviciului de pe străzile vreunui oraş american. 🙂

Cu ocazia asta mi-am amintit de o altă bijuterie pe două roţi pe care am întâlnit-o acum doi ani, într-o seară vieneză.

Ce aveţi, domnilor, cu şefu’ de la Cotroceni? Omul nu face altceva decât să aplice dictonul inventat de alţii cu împărţitul şi condusul. Tâmpenia cu reorganizarea teritorială a stârnit doar orgoliile de bihoreni, arădeni, timişeni, ieşeni etc. Nimeni nu ştie ce se vrea cu reîmpărţirea ţării, mai rău e că nimeni nu explică pe înţelesul tuturor care sînt beneficiile sau greutăţile pe care le creează regionalizarea. În schimb, „cum să fim noi slugile Timişoarei?!” – se exprima deunăzi un arădean, ofuscat că locul său de baştină era prevăzut de „portocalii” să facă parte, alături de Timiş, dintr-un megajudeţ, condus de cel din urmă.

Dacă şi-a propus asta, Băsescu a reuşit să le dea alte teme de gândire românilor, în afară de cele pe care ar trebui să le tocăm acum: revenirea economică, creşterea puterii de cumpărare, resuscitarea şi modernizarea sistemului de sănătate. Preşedintele a acţionat ca un politician tipic român, dominat de propriile interese, nesimţitor în legătură cu ceea ce înseamnă popor, adunătura de care „geniile” care ne conduc se interesează doar când ne cer votul şi nici măcar atunci.

Cât despre regionalizarea ţării, mie-mi sună urât cuvântul şi, în plus, încă încerc să înţeleg care e logica pentru care redesenezi o ţară, aşa, când nu poţi dormi din cauza cucuvelei de la Cotroceni. Minciuna că „aşa ne cere Europa” n-o înghit, iar jonglatul cu variantele de tăiere a tortului numit România în combinaţii tipice pentru caiac-canoe, 8+1 sau 8+2, cu ţinuturi speciale, printre care şi ciudăţenia „Partium„, mă face să mă gândesc că pe unii îi chinuie talentul la jocuri pe spatele românilor.

Şi, de parcă nu era de ajuns că televiziunile de ştiri au avut ce toca prin studiouri, cu „specialişti” care au făcut din datul din gură o meserie de succes, istoricul de la Cotroceni a mai livrat-o pe aia cu regele Mihai. S-a răsculat atunci monarhismul din toţi vorbitorii de pe ecran, audienţa a crescut din nou la talk-show-uri şi „El Lider Maximo” a mai aruncat un bolovan în apă, după care s-a retras strategic, ca să admire efortul celor ce se aruncă vitejeşte să o scoată. Între timp, bugetul spitalelor a mai scăzut cu câteva zeci de procente – vezi cazul „Judeţeanului” din Oradea -, pensionarii leşină în soare, la promoţii de 3 uleiuri la preţ de unu, salariile continuă să dureze doar două săptămâni, iar infractorii fac ce vor pe şosele şi aiurea, că poliţiştii nu-i pun nici măcar să sufle în fiole.

Sunt republican, că-mi place să cred că am dreptul să-mi aleg singur cine să mă conducă. Însă nu-s mândru defel, de parcă ar trebui, de niciun preşedinte pe care l-am avut până acum, că nu văd nicio îmbunătăţire în ţară. Cât despre rege, există istorici care să-şi spună părerea, pe mine nici nu mă încurcă, nici nu mă ajută. Nu-s mironosiţă să îmi duc palmele la obraji şi să rostesc suav „Vai, săracu’ rege, l-a atacat balaurul Băse!” şi nici nu o să-l aplaud pe preşedinte pentru „curajul” de a se băga singur în gura lupului monarhist.

Dar parcă avem alte probleme de rezolvat. Stăm prea mult cu mintea la trecut, în timp ce alţii care privesc în viitor sînt deja într-o altă dimensiune spaţio-temporală.

CONCLUZIE: Mie, unul, politica românească îmi stârneşte reacţii de scârbă, amuzament , enervare ori uimire. Nu o pot trece cu vederea, că ne conduce şi ne îndrumă, vorba cântecului, „ca o mamă (ne)bună”, dar nici nu mă pot raporta la ea ca la o situaţie normală.  Pentru că nu e. Politicienii români sunt campioni ai anormalului, ai compromisului dus la extrem şi ai limbajului colorat, ironic şi violent. Au nevoie clară de psihologi, mai ales că mai nou prezintă semne de dat în mintea copiilor: unii par pasionaţi de arme de jucărie şi vin la şedinţe cu pistolaşe, pe care le ţin prin serviete şi le flutură prin faţa ex-comisarului Moldovan. 😉