Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Rumeinia is a lor cauntri’ Category

– A fost o experiență frumoasă și nu mi s-a părut atât de greu…

Fata zâmbește larg și își îmbrățișează antrenorul, familia și prietenii. Strânge în brațe buchetele de flori pe care doar cei dragi s-au gândit să le aducă la gară. Călătorii se uită nelămuriți spre grupul format în jurul adolescentei îmbrăcată în trening. Niciunul nu știe că o au în fața ochilor pe singura campioană mondială pe care a dat-o Bihorul în ultimii 20 de ani într-un sport olimpic. Se mândrește cu asta antrenorul Virgil Preda și are de ce.

Chiar dacă nu i s-a părut atât de dificil, Ligia Grozav ține în mână aurul cucerit la Campionatele Mondiale de Atletism pentru tineret de la Lille. E de o modestie rară, o calitate care, la cei 17 ani ai săi, se pliază perfect pe carieră formidabilă pe care o are în față. S-a bătut în Franța cu crema viitorului în săritura în înălțime și și-a doborât recordul personal cu 7 centimetri. În sportul pe care îl practică, asta echivalează cu un salt în viitor cu cel puțin 3-4 ani.

Mai grozav este faptul că a reușit să fie prima în lume după ce s-a antrenat ani la rând într-un fost hangar de tancuri, ajuns sală de atletism 😦 . Atletele din alte țări ar zâmbi ironic. Ele au condiții civile și civilizate.  Orădeanca noastră a strâns însă din dinți și a ignorat până și faptul că fostul garaj pentru șenile e mai scurt decât ar trebui să fie și îi taie din elan. Au ignorat-o și pe ea autoritățile, care nu au trimis pe nimeni să o întâmpine, ca pe o adevărată campioană ce este. Acum nu e campanie și nu sînt alegeri, ca o poză cu o campioană să se măsoare în numărul de voturi pe care le aduce. În plus, la noi atletismul nu are vizibilitatea fotbalului și nici implicarea și organizarea excelentă de care se bucură judoul.

Ligia Grozav a avut neșansa să nu se nască într-un sat de 500 de oameni, unde se înalță mândră o sală de sport pentru localnicii care vor să-și întărească mușchii ori să-și demonstreze talentul în driblinguri și pase. A demonstrat, însă, că poate face să dispară zidul prea scurtului fost hangar și să plutească spre aur.

– Mulțumesc lui Dumnezeu, domnului antrenor… Iar victoria asta mi-o dedic mie și celor ce au crezut în mine!

P.S. Când colegul meu Adi Ciucuriță mi-a propus știrea despre întoarcerea acasă a campioanei, m-am bucurat. Știrile TVS pot prezenta și oameni deosebiți și faptele lor. Au rezultat două materiale.

Anunțuri

Read Full Post »

Oaza de moralitate 😀 şi de libertate a cuvântului 😀 😀 , unde tot poporul – mă rog, mai bine spus talpa poporului… sau genunchiul ori cotul – îşi poate spune oful ore întregi, până spre dimineaţă, neîntrerupt decât de „biscuiţii poporului” sau reclama la ceva tinctură pentru revigorarea, desigur, tot a poporului, aşadar OTV-ul viitorului preşedinte a dat-o din nou în bară. Nu că ar fi lucru nou, că doar fanii cred că sînt obişnuiţi, doar că trec cu vederea micile scăpări, nu-i aşa? 😉

Duminică, însă, a pus o întrebare de test fulger. „Cu cine vreţi să rămână invitatul? Cu soţia ori cu amanta?” Şi la fel de fulger au gândit – dadadada, siiiiiiigur 😀 – ăia de păcănesc pe tastele telefoanelor să trimită un răspuns pe SMS. A contat doar audienţa, că moralitatea e un cuvânt de alţii inventat şi tot de ei folosit. Penibilitatea şi tâmpenia întrebării şi a subiectului nici nu mai merită detaliate.

Am ajuns pe OTV, recunosc, din dorinţa de a scăpa de lătrătorii de pe alte posturi, obsedaţi să-l acuze pe Băsescu de rateurile de la bac. Nu-s mironosiţă, să ocolesc minimogulul doar pentru tabloidizarea de care dă dovadă. Dar nici nu mă las convins să mă benoclez ore în şir pe postul colorat, al cărui patron ar fi vrut să-l pună pe Doru Iuga, cel cercetat în dosarul băieţilor veseli, ca şef la Educaţie.

Read Full Post »

În România, ca peste tot, şcoala e pentru cei care vor să înveţe şi pentru dascălii care ştiu cum să-i educe pe elevi. Ceilalţi, din ambele tabere, se fac că învaţă ori că predau, iar la bac cred că merge dacă plătesc sau primesc atenţii. Anul ăsta, au cam intrat în criză, dar nu economică, ci intelectuală. Şi atunci se comportă ca grecii: aruncă cu vopsea pe listele cu note, plâng, îi scriu ministrului Educaţiei dedicaţii „orale” pe ziduri. Atât le poate capul, atât fac.

Despre orice au vorbit atotştiutorii care apar pe ecranele pulsând în galbenul şi roşul breaking-news-urilor ori ale news-alert-urilor, numai la subiect NU. Când şi-au dat cu părerea despre rezultatele la bac – mai nasoale ca oricând, ca să mă fac înţeles – au găsit rapid vinovaţii: Funeriu (evident), Boc, Băsescu (la fel de evident), toţi foştii miniştri ai învăţământului ori clasa politică. I-au uitat pe Menumorut sau pe Burebista, dar nu-i exclus să le găsească şi partea lor de vină în dezbaterile de azi. Cu condiţia să aibă vreo legătură cu Băsescu. 😀

Nu zic că politicienii nu au vina lor IMENSĂ pentru rahatul în care s-a ajuns. Dar noi i-am ales, noi îi susținem, noi îi tolerăm – sînt după chipul și asemănarea noastră. N-am auzit un singur deștept dintr-ăştia care să pomenească despre elevi şi dezinteresul lor faţă de şcoală, despre profesori şi incapacitatea multora dintre ei de a fi dascăli adevăraţi, cu „chemare” pentru munca alături de copii, ori despre părinţii care îşi urlă supărarea, dar nu că odraslele nu au învăţat, ci că agitaţia lor de a aduna bani pentru profesori va înlocui ignoranţa şi prostia propriului copil.

De parcă vina nu le-ar aparţine şi mereu alţii ar trebui să răspundă pentru faptul că ei nu au învăţat, tinerii absolvenţi acuză în stânga şi în dreapta. Desigur, subiectele au fost tare, tare grele, iar camerele de supraveghere i-au stresat în plus 😀 (vorba unui invitat idiot de la TV). Săracii! Nu-i bai că au învăţat doar câteva săptămâni – maxim am spus! – pentru un examen care cere cel puţin 4 ani de studiu? Imaturi complet, au dat-o în bară la examenul – deja ironic numit – al maturităţii. Ar trebui să-şi tragă singuri câteva pălmi şi să se trezească din aburii şmecheriilor şi ai manelelor care le răsună din maşinile care umplu parcările şcolilor.

Subiectele au fost normale pentru cei care au învăţat. O spun elevii pe care chiar i-a interesat şcoala, din colegiile care pun accent pe carte, nu pe şmechereală.

Parcurgerea statisticilor din Bihor ale bacului arată că unii dintre campionii fentatului, cei care se ghidează după motto-ul „las că rezolv eu şi trec” – şi aici mă refer la cei de la seral şi fără frecvenţă ori frecvenţă redusă – au dat-o în bară eroic. Cel mult un sfert dintre ei au trecut. Sînt convins că nu au reuşit să copieze, că de învăţat…

Să ne înţelegem! Sînt convins că şi acum s-a copiat. Dar, măcar nu s-a făcut din asta o politică a bacalaureatului, ca în alţi ani, când elevii erau lăsaţi să se inspire la greu, ca profesorii să poată raporta mândri depăşirea planului la genii plecate de pe băncile şcolii lor. Dascăli dintre care, apropo, mulţi par mai interesaţi de carieră şi de politică, decât de educarea copiilor.

Read Full Post »

Ce aveţi, domnilor, cu şefu’ de la Cotroceni? Omul nu face altceva decât să aplice dictonul inventat de alţii cu împărţitul şi condusul. Tâmpenia cu reorganizarea teritorială a stârnit doar orgoliile de bihoreni, arădeni, timişeni, ieşeni etc. Nimeni nu ştie ce se vrea cu reîmpărţirea ţării, mai rău e că nimeni nu explică pe înţelesul tuturor care sînt beneficiile sau greutăţile pe care le creează regionalizarea. În schimb, „cum să fim noi slugile Timişoarei?!” – se exprima deunăzi un arădean, ofuscat că locul său de baştină era prevăzut de „portocalii” să facă parte, alături de Timiş, dintr-un megajudeţ, condus de cel din urmă.

Dacă şi-a propus asta, Băsescu a reuşit să le dea alte teme de gândire românilor, în afară de cele pe care ar trebui să le tocăm acum: revenirea economică, creşterea puterii de cumpărare, resuscitarea şi modernizarea sistemului de sănătate. Preşedintele a acţionat ca un politician tipic român, dominat de propriile interese, nesimţitor în legătură cu ceea ce înseamnă popor, adunătura de care „geniile” care ne conduc se interesează doar când ne cer votul şi nici măcar atunci.

Cât despre regionalizarea ţării, mie-mi sună urât cuvântul şi, în plus, încă încerc să înţeleg care e logica pentru care redesenezi o ţară, aşa, când nu poţi dormi din cauza cucuvelei de la Cotroceni. Minciuna că „aşa ne cere Europa” n-o înghit, iar jonglatul cu variantele de tăiere a tortului numit România în combinaţii tipice pentru caiac-canoe, 8+1 sau 8+2, cu ţinuturi speciale, printre care şi ciudăţenia „Partium„, mă face să mă gândesc că pe unii îi chinuie talentul la jocuri pe spatele românilor.

Şi, de parcă nu era de ajuns că televiziunile de ştiri au avut ce toca prin studiouri, cu „specialişti” care au făcut din datul din gură o meserie de succes, istoricul de la Cotroceni a mai livrat-o pe aia cu regele Mihai. S-a răsculat atunci monarhismul din toţi vorbitorii de pe ecran, audienţa a crescut din nou la talk-show-uri şi „El Lider Maximo” a mai aruncat un bolovan în apă, după care s-a retras strategic, ca să admire efortul celor ce se aruncă vitejeşte să o scoată. Între timp, bugetul spitalelor a mai scăzut cu câteva zeci de procente – vezi cazul „Judeţeanului” din Oradea -, pensionarii leşină în soare, la promoţii de 3 uleiuri la preţ de unu, salariile continuă să dureze doar două săptămâni, iar infractorii fac ce vor pe şosele şi aiurea, că poliţiştii nu-i pun nici măcar să sufle în fiole.

Sunt republican, că-mi place să cred că am dreptul să-mi aleg singur cine să mă conducă. Însă nu-s mândru defel, de parcă ar trebui, de niciun preşedinte pe care l-am avut până acum, că nu văd nicio îmbunătăţire în ţară. Cât despre rege, există istorici care să-şi spună părerea, pe mine nici nu mă încurcă, nici nu mă ajută. Nu-s mironosiţă să îmi duc palmele la obraji şi să rostesc suav „Vai, săracu’ rege, l-a atacat balaurul Băse!” şi nici nu o să-l aplaud pe preşedinte pentru „curajul” de a se băga singur în gura lupului monarhist.

Dar parcă avem alte probleme de rezolvat. Stăm prea mult cu mintea la trecut, în timp ce alţii care privesc în viitor sînt deja într-o altă dimensiune spaţio-temporală.

CONCLUZIE: Mie, unul, politica românească îmi stârneşte reacţii de scârbă, amuzament , enervare ori uimire. Nu o pot trece cu vederea, că ne conduce şi ne îndrumă, vorba cântecului, „ca o mamă (ne)bună”, dar nici nu mă pot raporta la ea ca la o situaţie normală.  Pentru că nu e. Politicienii români sunt campioni ai anormalului, ai compromisului dus la extrem şi ai limbajului colorat, ironic şi violent. Au nevoie clară de psihologi, mai ales că mai nou prezintă semne de dat în mintea copiilor: unii par pasionaţi de arme de jucărie şi vin la şedinţe cu pistolaşe, pe care le ţin prin serviete şi le flutură prin faţa ex-comisarului Moldovan. 😉

Read Full Post »

Cât de proști ne cred ăștia care apar pe diverse posturi TV? Dar mai ales, cât de proști putem fi să-i credem?

Read Full Post »

– Atâta costă? Pe raft avea alt preţ!

– Aici mie-mi indică preţul ăsta.

– Da, dar nu înţelegeţi? Pe raft scria altceva!

– Doamnă, trebuia să fiţi atentă la eticheta roşie.

– Care roşie?

Femeia stă cu un clătitor de rufe în mână şi începe uşor, uşor să ridice tonul. E nervoasă că pusese în coş un produs care avea un preţ – bun – pe raft, dar la casă descoperise că avea de plătit mult mai mult pentru el. Tipic, rare sînt magazinele unde NU se întâmplă astfel de situaţii.

Femeia nu e lămurită şi îi cere angajatei de la casă să-i arate care e preţul real, ca să ştie ce produs să ia. Gândeşte că găseşte altul mai ieftin pe raft. Deranjată de solicitare, vânzătoarea se ridică  de pe scaun, îi ignoră pe cei care stau la rând şi închide temporar casa, fără să le spună ceva.

30 de secunde mai târziu reapar cele două, comentând despre preţuri.

– Ăsta e preţul, explică vânzătoarea. N-am ce face!

– Atunci nu-l vreau… daţi-mi banii înapoi!

– Cum fac asta? se panichează angajata, care se îndreaptă spre o altă colegă. E evident că habar nu are cum să anuleze o încasare şi să dea banii înapoi.

Colega la care a apelat era cea la care aşteptam noi. Femeia ne-a dat „pause„, deşi mai aveam un produs pe bandă, s-a întors către cele două şi a început o discuţie în ungureşte. Cum pricepe la mine nu limba asta, am priceput din gesturi că angajata mai că nu o certa pe clientă că îndrăznise să nu fie atentă la preţ şi că luase un produs fără să se chiorască minute bune, ca să nu greşească şi să le încurce pe casieriţe.

– Şi cum fac cu banii?

Cealalaltă vânzătoare are durerea ei. Sictirită, încasatoarea noastră – ce simţ al proprietăţii pot să am 😉 – îi aruncă un „Anulează şi dă-i x lei înapoi!”, nu înainte s-o mai atenţioneze că trebuie să-şi benocleze bine ochii la etichete, nu să ia aşa, că i se pare ei mai ieftin.

Nu conta că şi din banii acelei cliente îşi iau angajaţii salariile. Nu conta că bunul simţ nu costă nimic. Aşa sînt multe vânzătoare din supermarketurile româneşti, indiferent de sigla străină a patronului. Eu, unul, tresar când aud câte un „Bună ziua!” de la angajatul unui magazin, obişnuit să trec nebăgat în seamă prin marketurile de pe la noi. Asta în timp ce în străinătăţuri ştiu să-şi dea „Ziua bună!” chiar dacă le treci pragul să te holbezi, nu să cumperi ceva.

Angajatul dintre rafturile autohtone îşi împarte cu clienţii problemele de acasă sau conflictele cu şefii, expunându-le supărat sau agitat printre oamenii care se plimbă cu coşurile în mână. Dacă îl întrebi ceva, rişti să-l superi, aşa că mai bine dai un sărci pe gugăl sau citeşti – cap coadă – instrucţiunile de pe produs. Îţi ia chiar şi zeci de minute, dar măcar scapi de stresul pe care ţi-l provoacă cei care ar trebui să te ajute.

P.S. Despre angajaţii români, unii dintre ei, scrie şi Adelin Petrişor, de la care, recunosc, m-am inspirat la titlu.

Read Full Post »

Vorba aia că în ’89 ne-am luat raţia de libertate e o tâmpenie. Libertatea nu poate fi raţionalizată. O iei pe toată sau nu. Pe bucăţi n-ai cum. Aşa şi cu bunul simţ. Îl ai sau nu. Nu poţi să-l împarţi. Sînt tâmpiţi care cred că se poate da cu raţia. N-ai cum.

 Ca jurnalist, am încercat mereu să fiu obiectiv. Să trec peste ceea ce mintea şi inima îmi indicau să scriu şi să le pun microfonul în faţă şi să le dau dreptul la opinie şi nesimţiţilor, dobitocilor, infractorilor, jegurilor umane. I-am privit – câteodată cu silă, altădată cu milă, uneori neutru – cum încearcă să mă convingă că dreptatea e de partea lor. Din punctul meu de vedere, al omului simplu şi moral, părerile lor nu aveau ce căuta în material, dar meseria are un cod deontologic de la care nu m-am abătut niciodată şi la care voi ţine şi mă voi raporta mereu. Aşa că au avut dreptul să spună TOT ce le-a trecut prin cap, chiar dacă ştiau şi ştiam ce rebuturi umane sînt.

Mi-am înfrânat mâna pe tastatură şi de cele mai multe ori am preferat să nu introduc vreo urmă de subiectivism în ştirile pe care le-am făcut sau pe care le-am corectat ca editor şi producător. Nu neg că au fost situaţii în care n-am rezistat.

Dar, în general, OMUL DIN MINE A TĂCUT şi obiectivitatea jurnalistului i-a lăsat pe telespectatori să judece medici care nu-şi făceau datoria, politicieni care au transformat minciuna în felul lor de a fi, edili care promit, dar rămân cu atât. Cu o precizare: întotdeauna au fost prezentate toate punctele de vedere!

Aici, însă, pe blog, îmi permit să fiu subiectiv. Să spun ce-mi place şi ce mă deranjează. Să le transmit direct, fără jenă, celor care au uitat să fie oameni că sînt nişte jeguri, banalităţi ordinare cu pretenţii de atoateştiutori, nesimţiţi şi inculţi care încearcă să-şi acopere incompetenţa cu ceva foi de hârtie- cică diplome – agăţate pe pereţi.

Mă refer aici la mulţi, prea mulţi medici. Nişte habarnişti, care nu au învăţat acasă ce înseamnă bunul simţ, care au făcut din „tu” o modalitate universală de adresare, care nu mai îşi îngrijesc bolnavii nici dacă le bagi bani în buzunare, care până şi în sistemul privat îi tratează pe pacienţi ca pe nişte nimicuri, privindu-i de sus, fără să-i salute, care nu ştiu unde să-şi pună ştampila (!!!!!) pe o reţetă şi care, poate cel mai rău, nu ştiu să pună un diagnostic. La ei totul este „probabil„, care se traduce, de fapt, cu „habar n-am„. O doctoriţă a ajuns să spună că o obosim şi o stresăm, pentru că i s-a cerut să-şi facă meseria şi să elibereze o reţetă pe care, până la urmă, NU ŞTIA CUM SĂ O COMPLETEZE.

Ştiu câteva nume, destul de multe, de astfel de medici. Nu le spun încă, pentru că, ironică situaţie!, am nevoie de unii dintre ei. Nu pentru mine, ci pentru cei dragi mie, dar bolnavi. Îi voi respecta, însă, întotdeauna pe cei de la urgență, de la SMURD sau Ambulanță, care își fac cu omenie meseria. Am și amici foarte buni printre ei, care sunt pe sufletul meu.

Mă refer și la taximetriști. Nu la toți, că fiecare pădure are și arborii ei buni. Dar tare mulți sînt niște birjari cu volan în mână, căcănari imbecili, nesimțiți, transpirați, puturoși, pentru care regulile sînt făcute doar ca să fie încălcate. Idioți al căror spirit gregar se manifestă doar când unul dintre ei e în pericol. În rest, nu se suportă. Am fost alături de ei când erau vânați de polițiști și zău că i-am înțeles, m-a durut când criminali nenorociți au ucis taximetriști, dar nu mai pot să tac când văd nesimțirea multora dintre ei. Luni, un pârlit de ăsta cu cupolă a ocolit mașina pe care o așteptam – SEMNALIZÂND – să iasă din parcare ca să intru în locul ei și s-a băgat el. L-am claxonat pe cretin, dar l-a durut undeva. Am parcat mașina în alt loc și când m-am dus să-i bat obrazul, boul dispăruse. I-am transmis în gând cele două cuvinte dedicate de Mo lui Foca.

De respectul în trafic, ce să mai zic? La noi nu există. E tot o chestiune de bun simţ. Pe care îl ai sau nu. Cu raţia, cum ziceam, nu se poate. Şi atunci, cum naiba să nu-ţi sară ţandăra?

Read Full Post »

Older Posts »