Răcorirea!

Pe căldura asta, înfriguraţi-vă cu ochii la imaginile de iarrrrrrrrnnnnnnnnăăăăăăăăă! 😀 😉

Read Full Post »

De veghe în lanul de… buruieni

Lângă sediul TVS e un lan de buruieni, locul unde se înălţa mândră în trecut o fabrică de mobilă. Acum trecem pe acolo în drum spre magazinul Penny, de unde ne luăm prânzul. Sînt deja şi cărări făcute printre bălăriile care îți ajung până la brâu ori mai sus.

Am auzit ieri că zona îşi va schimba „lucul„. După ce nişte băieţi coloraţi 🙂 au manevrat nişte târnăcoape şi săpi, nederanjaţi de nimeni, şi au luat ce au putut din nişte conducte şi alte fierătanii din zonă, acum şi-a făcut apariţia un buldozer, care, invenţie nouă, taie buruienile. Apoi nivelează terenul. Am înţeles că acolo se va ridica noul magazin Lidl.

Aşa că adio, trecut printre buruieni spre masa de prânz. Poate că magazinul nou vine cu altă ofertă şi ne scutește de un drum mai lung. Poate până e gata, ne mutăm şi noi în centru. 😉 Cine ştie…

Read Full Post »

Cu televizorul pe bulevard

Aseară, am descoperit că te poţi uita la televizor în mijlocul bulevardului Dacia. Ne-am uitat şi noi preţ de câteva zeci de secunde la un vechi aparat cu lămpi, abandonat pe marginea drumului, la un pas de un tomberon de gunoi. Poate că ex-deţinătorul l-a lăsat acolo ca un îndemn către curioşi să schimbe asemenea aparate la „Exchange„-ul din apropiere. 😉 Superofertă!

Din păcate, televizorul nu prindea niciun canal. Nici măcar pe cel de scurgere din apropiere. 😀

Read Full Post »

Povestea unei vieţi

„Groaznic… Câtă durere, câtă mizerie… Moarte, boală.”

Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Durerea de dincolo de tubul catodic pare să răzbată înspre noi. Am ales aseară să rămânem pe un post pe care rar dăm, mai ales înainte de culcare: TV1000. N-are dezbateri politice, n-are scandal, n-are nimic din ce ar putea aduce audienţă. Dar are filme bune. Cum a fost „Angela’s ashes” – „Povestea vieţii mele” cum a fost tradus.

Un film dramatic, o poveste dureroasă spusă de un irlandez din Limerick despre viaţa în oraşul patronat de Sfântul Patrick, în perioada crizei economice a anilor ’30. Timp de aproape două ore, am trecut alături de Frankie şi familia lui, într-un gri deprimant, prin moartea fraţilor, prin foamete, lipsă de bani, lupta unei mame de a-şi întreţine copiii pe care îi are cu un tată ce nu ştie decât să bea şi să-i ceară să-şi îndeplinească datoria de nevastă catolică, prin boli… Totul povestit calm, cu simpaticul accent irlandez, de un Frankie ce-şi lasă în urmă copilăria, ca pe o parte întunecată a eclipsei de lună de la final de film, şi pleacă în America, de unde, vorba unchiului Pa, se va întoarce „cu costum şi grăsuţ, ca toţi americanii”. 🙂

În mod ciudat pentru un film gri, plin de boală, durere şi păcate, ne-a ţinut în faţa televizorului până la final.

„Multă durere. Noi putem să-i mulţumim lui Dumnezeu că nu avem asemenea probleme. Sîntem fericiţi…” Neia mea priveşte cu tristeţe spre ecranul televizorului. Mă prinde în braţe şi o strâng lângă mine. E a mea pentru totdeauna şi o voi iubi toată viaţa. 🙂

Read Full Post »

Cum se construiesc norii?

Răspunsul: cu macaraua, normal! 😉

Read Full Post »

Max. Fără Mad. Doar Max.

El e Max. O minunăţie de ciobănesc german, frumos, drăguţ de-ţi vine să-l smotoceşti 🙂 şi curios ca un copil. De fapt, chiar e un copil, pentru că atunci când l-am fotografiat avea 5 luni. Venise la TVS cu puţin înainte de 1 iunie cu conductorul lui de la Jandarmeria Bihor. S-a fâţâit puţin pe coridorul televiziunii, i-a trecut în revistă pe toţi cei din redacţie care au venit să-l vadă, a apărut în emisiunea de dimineaţă şi s-a reîntors la bază. Nu înainte de a aluneca pe gresia de pe scări, semn că se simte mai bine în natură, decât prin clădiri.

Vine de la şcoala de dresaj de la Sibiu şi acum are 6 luni. Ştie deja să stea cuminte când i se cere, dar numai atunci. Conductorul mai are de lucru cu el, dar cei care au neşansa să dea ochii cu jandarmii în vreun context neplăcut îşi vor dubla ghinionul, pentru că acolo va fi şi Max. Şi nu cred că va fi atât de binevoitor cum a fost cu noi. 😉

Read Full Post »

Soarele de după apocalipsă

UPDATE: Citesc pe hotnews că, de fapt, ar fi apocalipsa pe la ora 6 seara, ora locală a amărâtului de american. 😀 😀 Înseamnă că mai am timp să tai iarba din grădină. Am plecat, să nu mă prindă sfârşitul lumii cu gazonul necosit!

Mda, a trecut cam repede apocalipsa de azi-noapte. Nici măcar nu am simţit-o. Ba, puţin m-a durut spatele, dar în afară de asta, nimic. 🙂

Acum, există două posibilităţi: ori idiotul, pardon, acel american inocent care a anunţat sfârşitul lumii – a doua oară, că a mai făcut-o prin ’94 – a avut dreptate şi acum trăim într-un univers paralel, în timp ce pământul este cuprins de flăcările iadului, ori i s-a dat prea mare atenţie unui sărman sărit de pe fix. Cum sînt un om normal, nu-mi permit să cred decât ultima variantă şi îi transmit doar un „Fericiţi cei săraci cu duhul…”

În schimb, mă miră interesul manifestat de televiziuni pentru tâmpenia aruncată de dincolo de ocean prin tot felul de mashuri stradale. S-a discutat la greu pe Realitatea, s-au adus specialişti în sfârşit de lume 😀 – aici mai bine îl chemau pe Boc sau orice alt politician, că ăştia se pricep la apocalipse – mă rog, tot tacâmul. Asta e marea tâmpenie a presei, se dau pe post de ştiri tot felul de aberaţii, cu tot felul de idioţi. Mă miră, însă, că OTV-ul nu a sesizat marea ocazie să facă audienţă. În schimb, DD a încercat să descifreze misterul morţii lui Eminescu. Apocaliptic!

Oricum, apocalipsa trecu cu bine. Şi să vedeţi ce soare e afară după! 😀

Read Full Post »

Amor nebun cu pomul

Un Audi s-a îndrăgostit brusc şi, mai ales, brutal de un copac de pe scuarul din mijlocul străzii Sfântul Apostol Andrei, din Oradea. Amor nebun, cu năbădăi! 😀 Nici măcar nu şi-a stins poziţiile – unii martori zic că mai duduia ceva şi la motor – şi s-a aruncat direct în „braţele” vigurosului 😉 copac. S-a cam şifonat maşina, dar, deh, puţină durere nu face decât să intensifice forţa iubirii pătimaşe. 😀

S-a întâmplat duminică dimineaţa, când, din motive numai de el ştiute, şoferul şi-a parcat vehicolul direct în pom. N-o fi găsit loc de staţionare, s-a fâstâcit, a avut probleme de sănătate ori niţică poţiune magică 😉 l-o fi făcut să-şi piardă temporar simţul raţiunii şi să plutească existenţial spre trunchiul copacului. A dispărut apoi în ceaţă. Pentru asta ar fi două explicaţii: ori a ajuns la spital – căci era destul de şifonată maşina, ori n-a vrut să dea ochii cu agenţii de circulaţie şi a preferat ca mai întâi să doarmă un somn bun.

Oricum ar fi, cert e că maşina a rămas ceva timp în zonă, martor semnalizat al iubirii pătimaşe copac – tehnologie.

Read Full Post »

Ard câmpurile!

Doar că nu otrăvim fântânile şi nu ne retragem în munţi. În schimb, unii dintre noi păstrăm câte ceva din tehnicile de luptă ale strămoşilor:  arderea câmpurilor. E drept, acum ne avem duşmani pe noi înşine, pe felul nostru blazat de a exista. Şi pe statul român care nu-i ajută pe agricultori, obligaţi să-şi lase terenurile nelucrate din cauza costurilor imense. Pentru că totuşi, ne place să ne facem curăţenie de primăvară, o facem repede, cu un pic de foc.

Doar că nu îi pasă nimănui dacă focul distruge şi altceva decât uscături. Se aruncă chibritul şi apoi… Dumnezeu cu mila! Aşa se acoperă câmpurile de fum şi foc, iar incendiatorii de nepăsare.

(fotografiile au fost făcute luni, în apropiere de Salonta, dinspre Oradea)

Read Full Post »

Miliţia sub… acoperire

Omul se scarpină în cap şi fluieră a mirare. Stă cu un capăt de husă în mână şi nu ştie ce să mai zică. Ba, a scăpat o vorbă din folclor, dar ştie că asta e cea mai mică problemă. Cea mare o are în faţă şi este vopsită în alb şi albastru, cu o inscripţie ce îi cam dădea fiori: MILIŢIA.

– Se întâmpla acum vreo 25 de ani, îmi zice bărbatul, trăgând cu sete din ţigară. Îl ştie pe cel cu husa şi cu maşina de miliţie şi nu-şi poate reţine nici acum un zâmbet. Faza a făcut ceva valuri în epocă, dar alta era situaţia atunci, aşa că ecourile s-au stins repede şi totul pare acum doar o legendă urbană.

Ce se întâmplase, de fapt? În acea iarnă, nişte hoţi furaseră nici mai mult, nici mai puţin decât o maşină a Miliţiei. S-au început căutările, dar Dacia 1300 vopsită în alb şi albastru parcă intrase în pământ. Ancheta bătea pasul pe loc şi nimeni nu înţelegea cum naiba dispăruse fără urmă. Rezolvarea a venit după o vreme, câteva luni, când afară se mai încălzise. Un orădean a coborât în faţa blocului, cu gândul să dea o cheie propriei maşini, pe care o ţinuse sub prelată aproape toată iarna, cum se obişnuia atunci.

Nu văzuse nimic deosebit. Doar când a tras husa a rămas interzis: maşina lui se transformase peste iarnă. N-avea girofar, dar în rest semăna perfect cu una de Miliţie. 🙂

Ancheta a arătat că hoţii care furaseră maşina de Miliţie o furaseră şi pe a orădeanului nostru. Doar că în locul Daciei omului o puseseră pe cea a organelor. Sub husă nu ştia nimeni ce era, aşa că băieţii se plimbau liniştiţi cu cealaltă maşina, care, evident, nu bătea la ochi.

Dacă au fost prinşi sau dacă miliţienii şi-au recuperat maşina, memoria colectivă nu menţionează. Cert e că, în timp, husele au dispărut aproape total, Miliţia a devenit Poliţie, iar hoţii continuă să existe. 😀

– Ca să vezi, încheie bărbatul, trăgând încă un fum din ţigară. Pe care nu se îndură să o arunce.

Read Full Post »