Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘pe două şi patru roţi’ Category

Ce-aţi zice dacă am pune lângă tradiţionalul semn de avertizare pentru trecerea de pietoni…

… acest semn?

Oare mononeuronii cretini care se ţin de volan şi ştiu să numere doar până la 100 şi ceva pentru că asta e viteza cu care merg prin oraş ar lăsa-o mai încet, având mereu în faţa imaginea unei potenţiale victime a inconştienţei lor? Oare pietonii imbecili care se aruncă pe trecere doar pentru că e dungată şi le-ar aparţine ca o moşie, fără să se asigure – că doar e vorba de viaţa lor -, ar face acele mişcări de uitat în stânga şi apoi în dreapta, aşa cum noi, ăştia mai cu mulţi ani în buletin, am fost învăţaţi la patrula şcolară?

Am putea să încercăm să-i speriem puţin. Nu merge cu vorba bună, ştiu. S-a încercat atât, fără rezultat. Nu prea merge nici cu amenda sau cu cercetarea penală. Unii au bani mulţi şi scapă iute. Măcar să folosim banii pe care îi dau cercopitecii pe amenzi ca să-i lucrăm finuţ la subconştient. Le băgăm în creier imagini din CSI şi poate că-i înfricoşam fără să-şi dea seama.

Ar rezulta ceva în genul fotografiei de pe hotnews.

P.S. Ştiu, unii ar putea să nu vadă semnul ăsta din cauza vitezei şi să treacă peste el fără să-l bage în seamă. Dar alţii poate că-l observă când schimbă telefonul dintr-o mână în alta şi scapă piciorul pe pedala de frână. E o metodă nu prea scumpă, dar poate fi eficientă.

Read Full Post »

Nu-s defel fanul curselor moto de viteză. Pur şi simplu nu mă pasionează, aşa cum, de exemplu, îmi plac întrecerile de formula 1. N-am nici aici o explicaţie, aşa cum nu-mi explic de ce sînt în stare să mă uit ore în şir la săriturile cu schiurile ori la snooker.

În schimb, mă declar pasionat de uitatul după motocicletele astea mari, pe care abia în studenţie am aflat că le cheamă choppers –ceapăr” pentru noi, românii. Spun uitatul, că deocamdată doar le admir oriunde le văd. M-am declarat captivat şi de serialul de pe Discovery, de acum câţiva ani, cu motocicletele americane din Orange County. N-am condus încă niciuna, deşi în copilărie am mers, pe locul din spate al motorului vecinului meu Ghiţă, o „albăstrea” sovietică, mare cât o zi de vară şi cu un tunet 😀 în loc de tobă de eşapament.

Nu neg că visez ca într-o bună zi s-o urc pe Neia mea pe chopper-ul Harley al familiei noastre şi să ne plimbăm pe nişte drumuri de alea ca-n filme, cu pleata-n vânt. 😉 N-am idei rele, nu?

Ultima dată am văzut nişte superbităţi expuse în vitrina unui show-room din Viena. Am stat şi ne-am uitat la ele de era să trezim suspiciunile paznicilor. Dacă aflau că sîntem români, clar că ne legitimau. Oricum, le-am făcut poze direct prin vitrină, pentru că, din păcate 😦 , salonul era închis.


Tot acolo era şi o veritabilă motocicletă de poliţie americană, oferită oricui ar fi plătit pentru ea în jur de vreo 10 mii de euro. Jur că, dacă aveam banii ăştia, o treceam în declaraţia de avere. Avea şi girofare şi sirene – ştiu că nu am voie cu ele, dar chiar avea toate dotările din timpul serviciului de pe străzile vreunui oraş american. 🙂

Cu ocazia asta mi-am amintit de o altă bijuterie pe două roţi pe care am întâlnit-o acum doi ani, într-o seară vieneză.

Read Full Post »

Are un nume ciudat, „Latitude„. La fel de bine îi puteau spune „Longitude„. Sau, vorba lu’ bebe a lui fratelo (care ştie, la cei cinci anişori, toate mărcile de maşini 😉 ) putea să fie numită „Benga” – de la bengos, e clar! Ar fi sunat, însă,cam manelistic şi numai pentru fraţii lui Salam nu-i Renaultul Latitudine. Obişnuiţi cu Merţane şi Bemeveuri, cantautorii de pe la nunţi nu „pune” preţ pe maşini franţuzeşti. Doar că, vorba lui DD, nici nu ştiu ce pierd. 🙂

Părerea subsemnatului, susţinută doar de experienţa strict personală, este că francezii nu au excelat niciodată la motoare. La capitolul ăsta, nemţii i-au bătut când i-au prins şi din orice poziţie. Nu mă refer la maşinile de curse, ci la acelea care „ne doare”, adică la cele de stradă. Nu mă interesează ce marcă este câştigătoarea nu ştiu cărui raliu sau formule, că doar nu cu ea circulăm pe drumurile obişnuite.

Ei, şi dacă nu se pot bate cu nemţii la motoare, la confort cetăţenii Republicii sînt redutabili concurenţi. „Latitude” e un exemplu în acest sens. E una dintre cele mai confortabile maşini pe care le-am condus.

Spaţioasă, cu adevărate fotolii pentru pasageri, cu ceva filtre care îţi curăţă aerul din habitaclu, pare o mininavetă spaţială. Ca să o pornești trebuie să ai o cartelă aemănătoare cu cele de pe bagaje în buzunarul de la piept, geacă sau pantaloni – atenție, să nu te așezi pe ea! 😀 Așadar, o ai, apeși pe butonul Start și…să nu vă speriați!

Scaunul se apropie încet de volan, se ajustează după trup 😉 și îți oferă un masaj pe cinste la spate, în timp ce asculți sunetul discret al motorului. Chiar e interesantă senzația pe care o simți într-un fotoliu cu atestat de maseur, în timp ce motorul, deloc mic – V6, diesel, 3.000 de centimetri cubi numărați atent de producător – toarce de parcă nu ar necheza în el o herghelie de 200 și ceva de cai putere. Schimbătorul automat nu mă mai deranjează demult, ba chiar pot spune că începe să-mi fie din ce în ce mai simpatic. Bordul e chiar de Star Trek – sau vorba părinților francezi ai mașinii – Etoiles Trek, 😀 cu butoane, butonașe, fiecare cu rolul lui clar definit și pus la îndemâna șoferului. De ajutor e și televizorul 😉 din consola de bord, care se transformă nu ca eroii din povești, ci prin apăsare și rotire de buton din radio, în hartă digitală și monitor pentru camera video din spate, care te ajută la parcare. Cred că dacă mi-aș pune o antenă de Digi pe mașină aș putea liniștit să văd Știrile TVS de lângă volan. 🙂

Spațiul e mărinimos și în față și în spate, prețul pe măsură – 34.000 de euro și consumul asemenea – vreo 12 litri prin oraș (te mai salvează sistemele stop and go). Totuși, parcă la o asemenea sumă mulți ar zice că ar merge mai bine cu Mercedes C-Klasse. Probabil, nu zic nu, dar latitudinea nouă a Renaultului merită explorată. Dacă aș avea banii ăștia – și încă un cont baban pe lângă – parcă m-aș încumeta să mi-o trec în proprietate. Deocamdată, m-am mulțumit să o conduc pe cea adusă de Vlad Sturz pentru RoadTest.

Read Full Post »

Din când în când, colegul Vlad Sturz mă sună şi-mi transmite un „Coboară amu’, până în faţă„, unde în faţă, să ne înţelegem, înseamnă în faţa clădirii redacţiei de pe Brâncoveanu. 🙂 Şi pentru că telefonul e dat la o oră decentă, adică puţin după ce a trecut de amiază, am timp să mă duc să văd ce a adus. Ştiu că atunci când mă solicită aşa, înseamnă că are o maşină – de obicei nou-nouţă – pe care o testează pentru emisiunea lui, Road Test.

Are bunul obicei să-mi întindă cheia autoturismului parcat în aşa fel încât blochează vreo 3-4 maşini şi, sincer, nu văd de ce aş refuza să dau şi eu o tură. 😉 Asta, evident, după o sesiune de fotografii, la care supun bolidul aflat în teste. I-am promis că o să postez câteva impresii şi fotografii pe blog, aşa că a venit timpul să mă ţin de promisiune.

După Ferrari California şi Audi R8 – pe care, greşeala mea, recunosc 😦 , nu le-am şi tras în poze – ultima dată, adică vinerea trecută, am pus mâna şi am băgat piciorul în acceleraţia unui Honda Accord. Evident, adus de la reprezentanţă.

Deşi nu impresionează la exterior, mie mi-a plăcut, totuşi, botul oarecum agresiv. Nu pot s-o compar cu alte modele ale Hondei, pentru că, sincer, nu-s un fan al japonezilor, orientându-mă sentimental spre spaţiul teuton, de unde-mi vine şi actuala maşină. Să revin la Honda, care, când am pătruns în habitaclu, m-a surprins prin butoanele şi butonaşele „fără număr” – vorba manelistului. Pe volan, pe bord, pe portieră, lângă schimbător, la declanşator… pardon, ăsta era butonul de la apartul foto. 😀 Mă rog, butoane peste tot.

Zău că n-am avut timp să le butonez pe toate, aşa că nu ştiu să spun la ce folosesc. Mi-a plăcut, în schimb, la maximum, şmecheria cu camera video, care arată într-un ecran de pe bord, imagini din spatele maşinii. Condiţia e să bagi în marşarier. E făcută, cred, pentru bobocii într-ale condusului, care ţin ambele mâini pe volan şi transpiră la greu tot rotind capul oglindă dreapta-oglinda din mijloc-oglindă stânga atunci când merg cu spatele.Iar când nu inenţionezi să faci pe cameramanul cu Honda, în ecran îşi apare un mini-Marcel, adică GPS-ul, pentrucei nefamiliarizaţi cu limbajul.

În rest, Honda Accord e o maşină spaţioasă, cu locuri bine conturate pentru şofer şi pasager – eu pe alea le-am testat -, uşor de condus, care nu atrage priviri în trafic, dar pe mine nu mă interesează aşa ceva. E bine desenată, matematic vorbind – pare o maşină cuminte.

În schimb, am auzit ceva „troncănituri” – scuzaţi expresia 🙂 – la trecerea peste denivelările şi gropile de pe drumurile noastre. Modelul testat a fost un 2.2 i-DTEC Executive, full-options zice Vlad, cu tot felul de chestii care te ajută inclusiv să frânezi când frânează ăla din faţă, ca să nu te pupi cu el. Poate fi admirat la „Road Test„, pe TVS.

Costă vreo 27.000 de euro, cam multişor pentru un român, aşa că prefer să rămân la Eosul nostru, care, deşi a fost şi el destul de scump, îşi face excelent treaba. Plus că e decapotabil. 😉

Read Full Post »