Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘me and myself’ Category

Peste o lună ar fi împlinit patru ani. Nu vă speriați, oricum îi va împlini. Și are 601 postări. Asta e a 602-a. Doar că o să-l las cam orfan. Din nou nu vă speriați, că nu-s un „părinte” rău și nu o să-l abandonez de tot. Un timp voi mai avea grijă de el. Vorbesc de blogul meu, bineînțeles! 😉

Doar că am decis să trec pe o treaptă superioară a evoluției și să îmi iau vilă pe net. Cu alte cuvinte, mi-am achiziționat un domeniu propriu și personal. Grație 😉 bunului amic GAS, care m-a ajutat să-mi mut toată averea digitală pe un server teuton, cu spațiu nelimitat, unde își are și el gamoholicul, am reușit să-l fac funcțional pe adilabos.ro.

Deocamdată lucrez să-l fac după chipul și asemănarea blogului de pe wordpress. O să-i adaug tot soiul de chestii care o să-l facă mai atractiv.

De aceea, vă invit să mă citiți acolo, în măsura în care cheful și timpul vă lasă.

Cât despre mine, mă pot declara un om fericit: o am pe Neia mea;  mama, fratelo și familia lui sînt ok (bebe, mai ales 😀 ), de ceilalți oameni dragi nouă avem grijă, iar acum am și blog! 🙂

Așa că vă spun „La revedere!” aici…

Anunțuri

Read Full Post »

– Nu vrei nişte lemne, patroane?

Propoziţia interogativă e lansată din goana calului, la propriu, de un „blonduţ” din comunitatea de la marginea satului 🙂 , care mă chestionează ca un adevărat „biznismen” dacă nu sînt interesat de oferta lui de vară. Stă căţărat pe o căruţă plină cu lemne tăiate de numai el ştie de unde, dar nu aş băga mâna în foc că muşchii lui au mănuit securea care a pus la pământ copacii pe care îi transportă. Nu are mai mult de 10 ani, deşi aş putea să mă înşel dată fiind precocitatea cunoscută a cartierului mărginaş din care provine. El e doar reprezentantul de vânzări, un fel de sell-manager 😉 şi, în consecinţă, şi-a adaptat vocabularul la astfel de situaţii şi, desigur, la clienţi.

Pe mine, de exemplu, m-a văzut în tricou fără mâneci „Nike” (vechi de ceva ani, dar tot cu virgula la orizontală rămâne), în pantaloni portocalii – potenţial membru al clasei conducătoare 😀 – şi, dovadă supremă a provenienţei mele din altă zonă, eram dotat cu o mătură de 1,20 metri la cei 1,90 metri ai mei. Aşa că m-a luat, curtenitor, cu apelativul „patroane„.

Şi-a încercat norocul, dar nu a reuşit să mă convingă să-i cumpăr marfa. Deşi poporul zice că „înţeleptul îşi face iarna car şi vara sanie„, am zis pas ofertei, mai ales că aveam parte de imens de multă caldură, dată de cele vreo 40 de grade de afară. La soare!

Dar asta mi-a adus aminte de apelativele cu care am fost cadorisit, în funcţie de interlocutor şi situaţie. Le iau pe rând, precum mi le amintesc:

1.”Domn’ şofer” – folosită înainte de ’89 de un cerşetor, figură stranie şi întunecată, la propriu, a Beiuşului, care încerca astfel să-i mângâie la sentiment pe trecători, ca să-i dea „un leuuuuuuu!” Chestia cu şoferul provenea, probabil, din ideea că, în acea perioadă, cine avea maşină, avea şi bani. Deci, prin deducţie logică, putea să-i dea şi cerşetorului nişte monede. „De-o pită, domn’ şofer!”

2. „Şefu’” – ultra, mega, hecta, giga folositul apelativ, pe care, indiferent de clasă socială, îl utilizează 8,3 din 10 români. Cred că e, de fapt, o înlocuire a cuvântului „tătuc„, mai greu şi mai ciudat de folosit. Deşi nu vrem să recunoaştem, noi, românii, ne raportăm mereu la şefi, avem nevoie de cineva să ne ghideze, de un tătuc care să ne mângâie pe cap când facem ceva bun ori să ne critice fără să ne bată atunci când greşim. Urăsc cuvântul ăsta, deşi unii – printre care şi un fost cameraman – mi-l adresează, neştiind că nu fac decât să mă enerveze şi să-şi taie singuri craca de sub picioare.

3. „Directore!” – deja pătrundem într-o altă lume, mai fină, a sferelor înalte. Cuvântul ăsta exprimă o cunoaştere intimă a resorturilor interumane. Poate suna şi a pupătură în partea dorsală, dar şi a stabilire exactă a poziţionării pe scara ierarhică a celui căruia i-l adresezi. 😉 E un apelativ mai cu ştaif, folosit generic între deţinătorii de diplome, dar nu numai. Presupune, desigur, şi puţină amiciţie între cei care îl utilizează. Adică, nu poţi merge la un director de firmă pe care nu-l cunoşti şi să-i bagi textul „Ce faci, directore?” În schimb, pare naturală o exprimare de genul „O bere, directore?

4. „Conferenţiare” – clar, un apelativ „universitar„! Nu-l auzi niciodată printre angajaţii RER. În schimb, îl complimentez astfel pe unchiu’ Gabi Andor, de la montajul de producţie. L-am auzit la Mircea Badea, bănuiesc, şi se potriveşte pentru chelia de intelectual a lui Gabi.

5. „Moşule” – n-am vârsta necesară să comentez substanţa acestui apelativ, dar îmi doresc înţelepciunea acelei vârste. Încerc să o acumulez treptat şi nu mă supăr dacă observ sau mi se spune că mai am până atunci. 🙂

Şi acum, „patroane„!

Read Full Post »

După multă vreme în care a şomat (sau, mai bine zis, a făcut foamea 🙂 ) – blogul de poftă bună, o creaţie a mogulului în devenire – şi aici mă refer la subsemnatul – se întoarce. Mi-am zis că, dacă tot avem parte eu cu Neia mea de mâncare bună, făcută de noi sau gustată prin colţurile de Oradea sau de lume pe unde mergem, să facem bine să dăm de veste pofticioşţilor.

Pentru că aşa cum noi învăţăm de la alţii (Adi Hădean e prof universitar deja 😉 ) şi alţii pot să vadă ce şi cum cu creaţiile noastre culinare. Poate dăm idei, poate ne atragem laude ori critici. Oricum, nu lăsăm să cadă în neant – aici am fost filosof, recunosc 😉 – bunătăţile de care ne bucurăm.

Nu voi posta atât de des ca pe blogul principal, „locomotiva” incipientului trust de presă online, dar de câte ori mă bat pe burtă după o mâncare bună o să încerc să scriu pe blogul poftei bune. N-o să reuşesc de fiecare dată, dar încercarea moarte n-are.

Aşadar, pofticioşii pot pleca deja spre blogul de poftă bună, unde găsesc nişte imagini pfoaiiiii cu o friptură pe disc… de numa’ numa’! E simplă de făcut, nu costă multă, nu cere cunoştinţe maxime de gătit. Un indiciu… mai jos.

 

Read Full Post »

Nu-s defel fanul curselor moto de viteză. Pur şi simplu nu mă pasionează, aşa cum, de exemplu, îmi plac întrecerile de formula 1. N-am nici aici o explicaţie, aşa cum nu-mi explic de ce sînt în stare să mă uit ore în şir la săriturile cu schiurile ori la snooker.

În schimb, mă declar pasionat de uitatul după motocicletele astea mari, pe care abia în studenţie am aflat că le cheamă choppers –ceapăr” pentru noi, românii. Spun uitatul, că deocamdată doar le admir oriunde le văd. M-am declarat captivat şi de serialul de pe Discovery, de acum câţiva ani, cu motocicletele americane din Orange County. N-am condus încă niciuna, deşi în copilărie am mers, pe locul din spate al motorului vecinului meu Ghiţă, o „albăstrea” sovietică, mare cât o zi de vară şi cu un tunet 😀 în loc de tobă de eşapament.

Nu neg că visez ca într-o bună zi s-o urc pe Neia mea pe chopper-ul Harley al familiei noastre şi să ne plimbăm pe nişte drumuri de alea ca-n filme, cu pleata-n vânt. 😉 N-am idei rele, nu?

Ultima dată am văzut nişte superbităţi expuse în vitrina unui show-room din Viena. Am stat şi ne-am uitat la ele de era să trezim suspiciunile paznicilor. Dacă aflau că sîntem români, clar că ne legitimau. Oricum, le-am făcut poze direct prin vitrină, pentru că, din păcate 😦 , salonul era închis.


Tot acolo era şi o veritabilă motocicletă de poliţie americană, oferită oricui ar fi plătit pentru ea în jur de vreo 10 mii de euro. Jur că, dacă aveam banii ăştia, o treceam în declaraţia de avere. Avea şi girofare şi sirene – ştiu că nu am voie cu ele, dar chiar avea toate dotările din timpul serviciului de pe străzile vreunui oraş american. 🙂

Cu ocazia asta mi-am amintit de o altă bijuterie pe două roţi pe care am întâlnit-o acum doi ani, într-o seară vieneză.

Read Full Post »

Sus, mai sus, cutezători, sub al țării tricolor! 😀 Asta cântam când eram puștani, cu cravata de pioner la gât și cu toate grijile lăsate în seama părinților. Nimeni nu credea atunci că tipul rușinos și extrem de calm, dar încă din copilărie încăpățânat, așa cum recunosc că eram (și încă sînt, încăpățânat, dar și calm), va ajunge să lucreze în presă, unde dacă ai astfel de sentimente, te mănâncă alții de viu. Dar am sărit mai sus decât credeam și eu. 🙂

Uite de aia îmi place Guess Who – Tot mai sus! Videoclipul e comercial, clar!, mai ales că apare și micul Mozart, dar melodia e super.

Read Full Post »

– Ce faci? Nu vă uitaţi la eclipsă?

Întrebarea pusă de fratelo îmi reaminteşte că e seara de miercuri, 15 iunie, în care regina nopţii ne oferă cea mai lungă eclipsă pe care o putem vedea din România. Până peste vreo 100 de ani, canci şanse să mai vedem o lună întunecată.  Cel puţin cei care mai existăm şi mai stăm pe aici până atunci. 🙂

Şi pentru că noi nu avem, deocamdată 😉 , o terasă ca aceea de la etaj din care fratelo priveşte cerul, acompaniat de o butelcă de pălincă şi de bucuria nu se ştie de unde strigată de bebe, mi-am luat aparatul foto şi am anunţat-o pe Neia mea că trag o fugă până în faţa blocului să încerc să imortalizez evenimentul cosmic. De fapt, am luat-o încet pe scări , căutând setări în „săpuniera” Nikon ca să prind Luna. „Poate de coadă„, mi-am zis, pentru că e tare greu de găsit o setare care să satisfacă spiritul de artist din mine.

– Reuşeşti să fotografiezi ceva?

Lângă tomberoanele de gunoi lângă care m-am poziţionat – încadratură bună, lumini de stradă puţine, totul ok, mai puţin mirosul 😦 – un nenea cu o „săpunieră” la fel de avansată ca a mea se interesează dacă am descoperit mitul fotografiei pe timp de noapte. Îi dau de înţeles că aparatul meu nu are nimic genial în el, dar că încercarea moarte n-are. Aşa că setez, încadrez, apăs pe buton. Nu ştii niciodată de unde sare Pulitzerul! 😉

– O să ţină cel mai mult, nu? se interesează o tanti cu o plasă în mână, referindu-se, evident, la eclipsă.

– E cea mai lungă, îi răspunde, curtenitor, nenea, referindu-se, cum altfel, tot la eclipsă. Ţine până după mijlocul nopţii. Eclipsa, normal. 😀

Nenea e simpatic, face şi el poze eclipsei, în timp ce în depărtare nişte câini latră. Umila mea părere e că lătrau la Lună, dar cum aceasta abia se mai vedea, nu pot decât să-mi dau cu presupusul.

– Parcă e plină de sânge!

Remarca lansată de colegul meu de pozat mi se înfinge în creier, parcă. „Nu-i semn bun”, îmi cântă o voce din străfunduri, iar mintea îmi lansează gânduri despre poveştile populare cu zmei care înghit luna şi cu spirite întunecate care ies în astfel de nopţi pe pământ, în căutarea sângelui.

Ne despărţim, urându-ne reciproc o noapte bună, dar un gând continuă să nu-mi dea pace. „Parcă e plină de sânge!” Prostii!

Îi povestesc Neiuţei despre şedinţa de shooting, dar nu apuc să termin bine, că sună telefonul. „S-o fi întâmplat ceva, îi zic fetei mele, că mă sună doctoru’ preferat la ora asta.” Două minute mai târziu, echipa de serviciu de la tvS se punea în mişcare spre Strada Seleuşului, unde un poliţist îşi trăsese un glonţ în cap, după ce îşi executase tatăl. După alte câteva minute, vorbeam din nou cu doctoru’ preferat. Imediat, altă echipă pleca spre Strada Barierei, unde zăcea, împuşcată în piept, mama poliţistului.

Telefoanele au zbârnâit non-stop timp de două ore, transmiţând informaţii despre Gabriel Venter şi masacrarea unei familii. Cu mult după miezul nopţii, când am închis laptopul cu ajutorul căruia am pus pe tvs.ro tot ce ştiam despre tragedie, un gând mi-a reapărut în minte.

„Nu parcă, ci chiar e de sânge!” Şi Luna, şi noaptea asta de iunie.

Read Full Post »

Începem, parcă, să ne obișnuim cu furtunile care trec peste noi. Fie că sînt sociale, fie economice, fie pur și simplu stihii ale naturii. Operatorii TVS sînt obișnuiți deja să tragă cadrele cele mai bune de la suprafața apei, reporterii știu unde sînt locurile unde seadună cea mai multă apă, iar Robi Rezmuves a devenit expert în căderi la incendii provocate de trăznete sau nu. 😉 A căzut și la furtuna de aseară, când a mers să filmeze o casă lovită de trăznet. Bine că n-a dat cu capul, deși am impresia că se poate obișnui și așa! 😀

A filmat, totuși, imagini super, care arată cât de subdimensionată e canalizarea din Oradea. Pentru că se înfundă sau pur și simplu nu pot prelua toată apa căzută din cer, canalele dau pe dinafară și ne oferă piscine gratis pe străzi sau în pasaje.

Personal, am trăit și noi la intensitate maximă furtuna. Pentru că stropii de ploaie și-au găsit loc să intre peste geamurile termopan de la balcon, Neia mea m-a invitat la un vals de stersături de apă pe balcon. Om finuț și iubitor infinit de Neiuță, am acceptat imediat, așa că vreun sfert de oră ne-am exprimat talentul la vals cu cârpa în mână. 😀

Read Full Post »

Older Posts »