Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘mosule’

– Nu vrei nişte lemne, patroane?

Propoziţia interogativă e lansată din goana calului, la propriu, de un „blonduţ” din comunitatea de la marginea satului 🙂 , care mă chestionează ca un adevărat „biznismen” dacă nu sînt interesat de oferta lui de vară. Stă căţărat pe o căruţă plină cu lemne tăiate de numai el ştie de unde, dar nu aş băga mâna în foc că muşchii lui au mănuit securea care a pus la pământ copacii pe care îi transportă. Nu are mai mult de 10 ani, deşi aş putea să mă înşel dată fiind precocitatea cunoscută a cartierului mărginaş din care provine. El e doar reprezentantul de vânzări, un fel de sell-manager 😉 şi, în consecinţă, şi-a adaptat vocabularul la astfel de situaţii şi, desigur, la clienţi.

Pe mine, de exemplu, m-a văzut în tricou fără mâneci „Nike” (vechi de ceva ani, dar tot cu virgula la orizontală rămâne), în pantaloni portocalii – potenţial membru al clasei conducătoare 😀 – şi, dovadă supremă a provenienţei mele din altă zonă, eram dotat cu o mătură de 1,20 metri la cei 1,90 metri ai mei. Aşa că m-a luat, curtenitor, cu apelativul „patroane„.

Şi-a încercat norocul, dar nu a reuşit să mă convingă să-i cumpăr marfa. Deşi poporul zice că „înţeleptul îşi face iarna car şi vara sanie„, am zis pas ofertei, mai ales că aveam parte de imens de multă caldură, dată de cele vreo 40 de grade de afară. La soare!

Dar asta mi-a adus aminte de apelativele cu care am fost cadorisit, în funcţie de interlocutor şi situaţie. Le iau pe rând, precum mi le amintesc:

1.”Domn’ şofer” – folosită înainte de ’89 de un cerşetor, figură stranie şi întunecată, la propriu, a Beiuşului, care încerca astfel să-i mângâie la sentiment pe trecători, ca să-i dea „un leuuuuuuu!” Chestia cu şoferul provenea, probabil, din ideea că, în acea perioadă, cine avea maşină, avea şi bani. Deci, prin deducţie logică, putea să-i dea şi cerşetorului nişte monede. „De-o pită, domn’ şofer!”

2. „Şefu’” – ultra, mega, hecta, giga folositul apelativ, pe care, indiferent de clasă socială, îl utilizează 8,3 din 10 români. Cred că e, de fapt, o înlocuire a cuvântului „tătuc„, mai greu şi mai ciudat de folosit. Deşi nu vrem să recunoaştem, noi, românii, ne raportăm mereu la şefi, avem nevoie de cineva să ne ghideze, de un tătuc care să ne mângâie pe cap când facem ceva bun ori să ne critice fără să ne bată atunci când greşim. Urăsc cuvântul ăsta, deşi unii – printre care şi un fost cameraman – mi-l adresează, neştiind că nu fac decât să mă enerveze şi să-şi taie singuri craca de sub picioare.

3. „Directore!” – deja pătrundem într-o altă lume, mai fină, a sferelor înalte. Cuvântul ăsta exprimă o cunoaştere intimă a resorturilor interumane. Poate suna şi a pupătură în partea dorsală, dar şi a stabilire exactă a poziţionării pe scara ierarhică a celui căruia i-l adresezi. 😉 E un apelativ mai cu ştaif, folosit generic între deţinătorii de diplome, dar nu numai. Presupune, desigur, şi puţină amiciţie între cei care îl utilizează. Adică, nu poţi merge la un director de firmă pe care nu-l cunoşti şi să-i bagi textul „Ce faci, directore?” În schimb, pare naturală o exprimare de genul „O bere, directore?

4. „Conferenţiare” – clar, un apelativ „universitar„! Nu-l auzi niciodată printre angajaţii RER. În schimb, îl complimentez astfel pe unchiu’ Gabi Andor, de la montajul de producţie. L-am auzit la Mircea Badea, bănuiesc, şi se potriveşte pentru chelia de intelectual a lui Gabi.

5. „Moşule” – n-am vârsta necesară să comentez substanţa acestui apelativ, dar îmi doresc înţelepciunea acelei vârste. Încerc să o acumulez treptat şi nu mă supăr dacă observ sau mi se spune că mai am până atunci. 🙂

Şi acum, „patroane„!

Anunțuri

Read Full Post »