Becali şi Parlamentu’ european

O zi din viaţa lui Gigi Becali la Bruxelles, aşa cum o vede Hotnews. Merită citit.

Ziua alegerilor? Ce plictiseală…

A fost cald azi – vreo 30 şi ceva de grade afară. În redacţie, în schimb, a fost bine – am setat aerul condiţionat pe 19 grade, la care s-au mai adăugat, cu decenţă , câteva de pe coridor, că doar am lăsat uşa deschisă.

Da, am făcut şi noi, cei de la TVS, ceva mai “altfel” pentru ziua alegerilor. Dar am căzut şi noi în starea de plictis care caracterizează europarlamentarele în România. Nu am avut prea multe evenimente de relatat. Tradiţionalii votanţi matinali, deţinuţii de la puşcărie, fericiţii care se bălăcesc în ştranduri şi pe care îi doare în dorsal de vot – cam astea au fost.

Drept e că pe nimeni nu interesează alegerile astea. Nimeni nu a explicat ce e ăla Parlament European, ce face un eurodeputat în afară de a toca nişte bani. Recunosc, şi noi am făcut prea puţin pentru asta, dar măcar am adus la “Ediţia de seară” nişte specialişti care să explice “boborului” cum stă treaba cu spilcuiţii ăia de la Bruxelles, Luxemburg  şi Strasbourg.  Apropo, stupidă chestiune asta cu cele trei sedii ale europarlamentarilor; şi cheltuială inutilă de bani.

Nu ne-am agăţat de nimic, ca ştire. Şi nici nu am avut de ce şi nici nu voiam să facem din ţânţar armăsar, cum au încercat colegii noştri mai “profi” de la Bucureşti.

Poate că ar fi trebuit să nici nu ne pese din moment ce nemaipomeniţii de la Autoritatea Electorală au avut grijă să pună data limită pentru acreditări pe 23 mai, parcă. S-a ajuns astfel să nu avem acreditări şi ca noi alţi sute de colegi din toată ţara. O madamă de la Bucureşti îmi explica, tandru, la telefon că nu-mi poate rezolva cererea făcută luni sau marţi, pentru că “atunci ar trebui să le dăm tuturor întârziaţilor şi atunci ce ar ieşi?” Mda, ar ieşi că respectivii de la Autoritatea Electorală ar fi respectat dreptul la informare al tuturor.

Dar ne-am descurcat şi am făcut-o bine. Chiar dacă unii preşedinţi de comisie nu ne-au lăsat să intrăm în secţii, pe motiv că au avut control şi li s-a atras atenţia ca nu cumva să lase înăuntru picior de jurnalist neacreditat. Am fost singura televiziune locală care a difuzat imagini şi informaţii despre europarlamentarele din Bihor. Colegii mei au acoperit tot ce se putea acoperi prin materiale, transmisiuni în direct, prin telefon şi statistici date imediat după anunţarea lor. Au fost trei jurnale ok pentru un post local.

Repet, nu mi s-au părut nişte alegeri importante, pentru că toată lumea, de la politicieni până la alegători, şi-a cam băgat membru inferior în ele. A fost o campanie electorală în care politicienii nu au venit cu nicio idee nouă şi au preferat să ne îndoape cu slogane învechite, de care alegătorilor nici că le-a păsat. Au demonstrat-o şi materialele făcute de colegul meu, Bogdan Costea.

Apropo: nu am votat. Nu mă impresionează îndemnurile politicienilor de a merge la vot. Nu vreau să le dau acordul meu, pentru că ştiu că s-ar şterge cu el la capatul intestinului gros. Şi nici nu mă afectează criticile “apărătorilor democraţiei”, care îmi zic că nu-s un bun cetăţean, că nu mă duc să dau cu ştampila. N-am în cine. Nu aleg doar să fie ales. Dintre mai multe rele, nu-l aleg pe cel mai puţin rău. Să le fie de bine! Oricum, pe politicieni nu i-a interesat decât ca un simplu amănunt că unii le-au dat un vot de blam, în alb, la alegerile de anul trecut.

Hai să-i lăsăm să fie copii!

Să nu fiu înţeles greşit. Îmi sînt tare dragi copiii. Cei liniştiţi, cei şmecheri, cei blonzi, cei bruneţi, indiferent, vorba cuvântărilor din “epoca de aur” – indiferent de naţionalitate, sex, religie şi, aş zice eu, indiferent de faptul că salută cu “Săru’ mâna!” sau “Ceau!”

Dar, iertare celor ce au altă părere, nu-i pot privi cu tare multă bucurie pe micuţii care se cred – măi, dragă – nişte staruri. În stadiu de protoformare, e adevărat, dar staruri. Fetiţe îmbrăcate cu fustiţe scurte, scurte şi cu ciorapi tip plasă – nu sînt bolnav, dar cred că trebuie să existe şi o decenţă a puştimii -, sau băieţei de 4-6 ani cu tricou mulat la care abia se ţin de microfon, dar vorbesc afectat şi umplu coridorul televiziunii cu propriul eu.

Astfel de minispecimene, viitoare şmecherii ambulante, apar aproape zilnic la emisiunea colegei mele Romana. De altfel o fată ok, cu mult bun simţ, Romana s-a văzut de multe ori pusă faţă în faţă cu – măi, dragă – vedetismul unor copii. Nu toţi sînt aşa şi, mai ales, nu-s ei de vină, zic eu. Părinţii poartă întreaga responsabilitate în transformarea lor din copii obişnuiţi în staruri, unele fără absolut nicio valoare. Multor copii li se spune de către mama sau tata cât de frumos ştiu să cânte sau să stea cu microfonul în mână. Evident, mulţi îşi visează fiicele viitoare Cleopatre Stratan şi le forţează să uite de copilărie şi le umplu viaţa de ruj, fond de ten şi lumini de reflectoare. Clar, sînt şi talente, dar haideţi să le lăsăm ca Dumnezeu să le descopere pe fiecare la vreme sa.

E păcat să le stricăm copilăria. Chiar dacă par desuet, aş prefera să văd copii jucându-se în parcuri, printre tobogane, şi nu în studiouri de televiziune, printre cameramani şi reflectoare. Să-i aud vorbind despre desene animate, nu despre noua linie vestimentară a nu ştiu cui sau despre vreo melodie stupidă, cântată de o semianalfabetă din străinătate.

Că tot e 1 iunie, le-aş dori tuturor copiilor să rămână copii! Să-şi spargă genunchii la fotbal, în faţa blocului, să se joace de-a hoţii şi vardiştii în parc, să înveţe să nu fie egoişti, să nu uite că şcoala te face să reuşeşti în viaţa, nu şmecheriile şi descurcăreala ieftină. Iar părinţilor le doresc să-şi aducă mereu aminte că au fost şi ei  copii. Şi să-şi lase fii şi fiicele să-şi trăiască în voie copilăria.

Inconştienţă

Joi, ora 11. Accident lângă podul Decebal. O femeie de vreo 50 de ani a fost lovită de o maşină. Încerca să ajungă la tramvaiul care se afla în staţie şi a traversat şoseaua în fugă, pe roşu şi pe lângă trecerea de pietoni. Trei într-una. Noroc că maşina care a lovit-o nu avea viteză, tocmai plecase de la semafor. Altfel…

O jumătate de oră am trecut şi eu prin zonă. M-am salutat cu poliţiştii care tocmai îşi terminasetă treaba şi plecau spre bază. Am luat virajul spre pod şi am pus frână brusc. O bătrână patrula liniştită prin mijlocul străzii, departe de “zebră” şi căuta un loc pe unde să treacă, printre maşini. Noroc că am văzut-o la timp şi am putut să o evit.

Asta la câteva minute după ce o altă inconştientă era să moară încercând o “cascadorie” asemănătoare. Cât de dus tre’ să fii ca să faci chestia asta?

Nu mă mai miră nimic. Nici măcar faptul că pietonii sînt principala cauză a accidentelor petrecute în oraş. Nu le iau apărarea şoferilor, care mai gonesc ca nebunii şi fac greşeli care îi costă permisul sau sănătatea. Nu-s mironosiţă, greşesc şi eu, dar învăţ din erorile mele şi ale celorlalţi.

Câţi dintre noi nu am fost obligaţi să băgăm adânc piciorul în frână când un inconştient sare în drum pe unde nu te aştepţi sau când, privind ca un cal doar în faţă, păşeşte hotărât pe trecerea de pietoni, neinteresându-l nimic şi susţinând sus şi tare că acolo el e stăpân?

Mda. Maşina nu regulează, maşina calcă. Pe bune!

Culise TV

- Trăim în România şi asta ne mănâncă sănătatea!

Parafrazarea celebrei replici de final de emisiune mirceabadesciană îi aparţine colegului meu de la “Ediţia de seară”, Florin Budea. Supărat de ceea ce ştia – în  parte – şi (re)descoperea de fiecare dată când la emisiune aveam vreun invitat din sistemul sanitar, Florin îmi spunea la un moment dat: “Mă, nu mai vin la emisiune. Mă enervez când aud numai lucruri negative, numai chestii negre despre sănătate.” Florin a continuat să vină, pentru că e un jurnalist în adevăratul sens al cuvântului, dar sănătatea… e o altă poveste.

În săptămânile de când la TVS facem “Ediţia de seară“, am avut tot felul de invitaţi. Mai vorbăreţi, mai tăcuţi (ăştia sunt teroarea mea ), mai încăpăţânaţi, mai hotărâţi ori mai molatici, mai spirituali ori mai tranşanţi. Evident, fiecare cu stilul lui. Pe care nu m-am putut abţine să nu-l “scanez“.

Când l-am avut invitat pe Crin Antonescu, am avut parte de o monstră de politică dâmboviţeană. Şeful PNL, absolut ok ca interlocutor, a venit însoţit de nişte băieţi cu camere care ne filmau inclusiv când îi spuneam câte minute durează emisiunea şi când discutam cu regizorul de emisie ce burtiere să punem. Asta nu m-a deranjat, îşi făceau meseria. Dar, recunosc că m-au deranjat replicile “deştepte” şi pline de iz de Bucureşti ale unor membri ai staffului liberal, care s-au cantonat în regia noastră (se înregistra emisiunea şi altundeva nu aveau unde să o vadă. Am acceptat cam fără chef să stea acolo. Doar primarul Bolojan a stat în biroul Oanei şi a trecut en passant prin regie).

- I-auzi mă, ce zice! Habar n-are! Asta-i răutate, zicea un tip, fost candidat pe plan local, trecut de la un alt partid la liberali şi ajuns acum la Bucureşti

- E lipsă de documentare, replica, având o moacă acră, o tipă care îşi zicea, probabil – că nu ne-a spus, consilier al şefului PNL.

- Pe dreacu’, e răutate, insista un tip, fost candidat pe plan local, trecut de la un alt partid la liberali şi ajuns acum la Bucureşti, acelaşi care credea că al meu coleg Florin Budea are ceva cu PNL. Pentru informarea lui, Florin e un jurnalist onest şi imparţial, poate cel mai echilibrat din presa locală.

La final, doar deputatul Cornel Popa ne-a mulţumit şi ne-a strâns mâna, un gest normal şi uman, pe care nimeni altcineva din staff nu l-a făcut.

Când la “Ediţia de seară” a venit primarul Ilie Bolojan, felul tranşant şi vertical al acestuia s-a transmis şi emisiunii, care a început, pentru prima dată în scurta ei existenţă, fix la ora programată: 18:35 Şi a fost una dintre cele mai reuşite. În ciuda căldurii din platou, primarul rămânea glacial şi nici măcar încercările de zâmbet ale Dianei nu-l puteau face să zâmbească la rândul lui.

Borbely Laszlo - invitatul care mi-a plăcut mult. Calm, fără fiţe, a cerut să meargă la toaletă când a auzit că înregistrarea durează 45 de minute.   Spiritual, puncta discuţia cu exemple şi cu mici glume, manierat, lansa atacuri subtile, dar nu tăioase la adresa Guvernului şi recunoştea că un membru al acestuia merită apreciat. Fără o grămadă de pupători în partea dorsală pe post de “coloană oficială”. M-am convins încă o dată că UDMR ştie să aplice perfect politica paşilor mărunţi şi are oameni în structurile de conducere care chiar ştiu să facă politică.

A mai fost profesorul Mircea Fodor, de la Facultatea de Inginerie Managerială şi Tehnologică – tare plăcut şi spiritual – şi tizul lui de la FC Bihor, secundul Fodor, care a venit cu un discurs echilibrat şi îmbrăcat la cămaşă şi cravată, dând dovadă că în fotbal mai există decenţă şi bun simţ.

P.S. Apropo de bun simţ: în timp ce alţii se fac doar că-l au,  eu susţin sus şi tare că mi-a rămas nealterat. Aşa că precizez că titlul postului, “Culise TV“, este preluat după denumirea unei emisiuni pe care o făcea în urmă cu vreo doi ani, la Transilvania TV, fosta mea colegă Laura Mihail, acum Hora.

Trăiesc…

Eram sigur că va veni şi vremea asta. Când voi fi atât de prins de alte treburi, încât nu voi mai apuca să scriu pe blog. Asta să fie problema. Dacă nu scriu, înseamnă că trăiesc din plin.

Cam aşa şi e. Preferam doar să nu fie o trăire intensă la redacţie, ci şi după. Că doar există viaţă şi după televiziune. Credeam în asta odată… Acum nu sînt atât de convins.

Când stai de dimineaţa până seara în cutia de beton a televiziunii, n-ai pretenţii la ceva bun pe plan personal. Adevărul e că nici nu am de ce să plec mai devreme. E o constatare, nu mă plâng. Nu cer compasiune, recunosc doar o stare de fapt.

Aşadar, nu am apucat să mai scriu cam demultişor pe aici. Vin târziu acasă şi, după ce mănânc ceva la repezeală, adorm câteodată în faţa televizorului sau cu vreo carte în mână. Ştiu, nu mă încadrez în categoria candidaţilor la inima vreunei tipe doritoare de relaţie serioasă, familie ori copii. Deşi visez şi eu frumos… Da, ştiu, sînt ciudat. Mă comport altfel decât ar vrea unele persoane. Asta-s eu: membru în clubul burlacilor.

Nu sînt în situaţia de a spune că mai cred în fericire, că am speranţe, că… Dar îmi place să-mi repet că într-o zi va fi bine. Cum? Habar n-am. Doar Dumnezeu ştie.

Agitaţie, nervozitate, concentrare, calm, din nou agitaţie, bucurie, zâmbete, urlete, deznădejde, plăcere, linişte, iar agitaţie, furie, înţelegere, milă, drag, dezorientare, oboseală, multă oboseală, nesomn, incertitudine, atenţie, agresivitate, nelinişte, lipsa încrederii, meditaţie, greaţă, neînţelegere, senzaţia de sfârşit, de rupere, optimism…

Ştiu că unele sînt sinonime, iar altele se repetă. Sînt sentimentele pe care le-am simţit în ultimele zile. Le recitesc şi mă întreb cum naiba pot încăpea toate în neuronii subsemnatului. E clar: am mai mulţi decât credeam. Sînt în regulă atunci.

A, apropo. Am uitat un sentiment. Cel al incapacităţii de a-mi răspunde la unele întrebări. O să le iau pe rând. Întrebările. Uşor, că am timp. Seara, când vin de la redacţie, între un călcatul unei cămăşi, o raită pe net (blogurile prietenilor nu le-am mai citit demult) şi făcutul unui senviş cu salam, ardei si unt.

Şi când mai îmi vine să scriu, o voi face. Nu promit că o s-o fac mai des.

P.S. La mulţi ani, Ticu! Măcar aici să-i transmit fericire unui fost coleg care trece dimineaţa prin curtea blogului subsemnatului.

Chinurile facerii

- Ai mai moşit o televiziune! Ţi s-a mai născut un copil!

Fostei mele colege de la TTV, Loredana Roxin, îi tremura vocea în seara asta când m-a sunat să ne zică nouă, “concurenţilor” de la TVS, de fapt celor alături de care a lucrat mult timp, că îi place ce se întâmplă la noi. I-au dat şi lacrimile… Bine, Lore e o fire mai sensibilă, mai…lirică.

O clipă am rămas cu ochii în tavanul plin de neoane al redacţiei şi i-am dat dreptate. Am văzut cum vine pe lume o televiziune! A treia oară! Asta se cheamă că sînt tată! Nu?

Am făcut parte din prima echipă de la Antena 1 Oradea. De fapt, am venit la două săptămâni de la lansarea postului, dar mi-a fost tare drag. Apoi a venit Transilvania TV. Am numărat clipele dinaintea naşterii televiziunii ăsteia, am stat zile şi nopţi lângă ea, am trăit cu ea. Un fel de amantă, “femeia” care mă însoţea până şi în familie.

Apoi TVS. Noul TVS. Sigur că fiecare schimbare din cea mai veche şi mai vizionată televiziune locală a însemnat un “nou TVS“. Acum, însă, e altceva, pentru că am trăit alături de colegii mei chinurile, la propriu şi la figurat, ale facerii ei. De fapt, ale renaşterii ei…

Am vrut să scriu ieri despre ce ni s-a întâmplat în prima zi de emisie, dar, îmi dau cuvântul de onoare, mi se închideau ochii de somn.  Plus că prea au fost multe… Nu le voi povesti aici, ţin de bucătăria internă a unei televiziuni. Dar trebuia să mi se aşeze bine în cap, să se limpezească. N-am prea dormit în ultimele zile, dar promit că o s-o fac. Încă n-am stabilit când. O veni vremea. Plus că nu mă aşteaptă nimeni acasă, deci îi pot dedica mult timp. Încă

Oricum, meritul pentru ce a ieşit le aparţine tuturor celor de acolo. Nedormiţi, nervoşi, încruntaţi, cu ţigara în colţul gurii, cu 3-4 cafele băute pe zi, alergând de colo colo, pe teren sau între birouri, lipind fire, cărând camere, microfoane sau trepiede, înjurând printre dinţi un calculator care dădea rateuri, îndurând căldura din studiouri, strângând cu furie telefoanele, încercând să le explice celor dragi că “mai stau puţin, dar vin cu siguranţă, să nu închizi uşa“. Colegii mei.

Sîntem la început. Mergem de-a buşilea. Ne împiedicăm, ne lovim, ne ridicăm, ne enervăm că “noul TVS” nu merge chiar cum am vrea noi, dar ne trântim un “Va fi bine!” şi mergem înainte.

Însă, am eu o problemă, majoră: AM ÎNCREDERE ÎN OAMENII CARE-MI DOVEDESC CĂ MERITĂ, DAR NU CRED ÎN APARATE, NICI DACĂ AR SCRIE NASA PE ELE!!!! Că am dreptate mi-a dovedit-o şi Tricasterul, scula aia meseriaşă, de jde mii de euro, care continuă să ne dea bătăi de cap. Dar… oamenii au creat-o, oamenii o s-o îmblânzească.

Le mulţumesc celor care ne-au felicitat, deşi încă mai avem multe de pus la punct. Le mulţumesc şi celor care, deşi nu ne suportă, au preferat să tacă sau să ne bârfească mai “cu amortizor“. Nu o zic din complezenţă. O fac din bun simţ şi pentru că mi se pare normal.

Nu fac promisiuni! Nu-mi plac. De multe ori nu mă pot ţine de ele şi atunci risc să rănesc sau să-i fac pe oameni să-şi piardă încrederea în mine. Am învăţat demult lecţia asta. Şi am tras învăţămintele de rigoare. Dar îmi doresc să facem în aşa fel ca atunci când orădenii şi bihorenii vor să ştie ceva despre ce s-a întâmplat lângă ei, să mute pe TVS.

Şi nu o vom face din pasiune. Adică, nu DOAR din pasiune. Ci pentru că avem pretenţia că sîntem oameni de televiziune, profesionişti adevăraţi!

P.S. În timp ce unii dau abia acum, seara, ştirea că CSM Oradea a învins pe Rapid – sâmbătă, azi e marţi -, Ştirile TVS au anunţat încă de la ora 16 că bucureştenii nu mai vin la Oradea pentru al treilea meci. E doar un infim exemplu despre ce înseamnă optica nouă la nivel de televiziune şi felul în care se fac ştirile la TVS.  Da, am o echipă foarte bună!

P.S. Mă duc să dorm puţin… Mâine o luăm de la capăt.

Noaptea de Înviere

Eu, fratelo şi Danu, prietenul nostru încă de când era în scutece. Asta înseamnă pentru mine noaptea de Înviere. Nici nu mai ştiu de când mergem în formula asta la slujba din noaptea de Paşte. Cu o întrerupere de câţiva ani, când căsnicia a făcut să fie altfel.

Anul ăsta, ca de fiecare dată, după ce am stabilit încă de la amiază, pornim de acasă spre biserică pe la 11 jumate noaptea. Ştim că o să ajungem la timp. Avem pasul mare şi străzile Binşului nu mai au secrete pentru noi. Ştim scurtături dar nu le folosim.

- Pe aici am mers 8 ani la “Generală“…

Frate-meu îşi aminteşte întâmplări din copilărie. Râdem şi nu simţim frigul de afară. Danu rămâne câteva secunde în spate, să-şi aprindă o ţigară.

- Mă, tu nu te laşi o dată de dohănit?

- N-am voinţă…

A recunoscut direct. Are dreptate, îl ştiu. Ne zice apoi de mâncare şi de vinul pe care îl băuse dimineaţă.

- Găseşte-ţi o femeie, mă. Măcar o să-ţi facă ordine în viaţă.

- Îhî…

“Îhî”-ul ăsta n-are nicio noimă. Dar nu-l bat la cap. E treaba lui, chiar dacă ne ştim de-o viaţă.

- Aici jucam fotbal, la poarta asta. Aici era “C”-ul, aici noi şi cine ajungea primu’, putea să joace fotbal în pauze, îşi aminteşte fratelo, uitându-se la clădirea şcolii generale.

- Mă, eu am stat aici un an, restul am migrat pe la Medie2, pe Vlaicu. Da’ nu-mi pare rău, am ajuns apoi la “Samuil“, din clasa a cincea. Jucam handbal şi baschet pe baza sportivă în pauze ori fugeam în piaţă…

I-am reamintit asta ca să înţeleagă că nimic nu se compară cu “Samuilul” .

De doi ani mergem la biserica de la spital. Mică, de lemn, dar frumoasă. Anul ăsta nu a fost multă lume, poate pentru că mulţi s-au dus la biserica din centrul oraşului. Va fi dată greco-catolicilor, aşa că oamenii voiau, poate, să facă Paştele acolo.

Nici n-am stat la toată slujba. Am mers în cimitir, la tata. E primul Paşte fără el. Nu am vrut să-l lăsăm singur. Am pretextat că mergem să vedem dacă se face un foc în cimitir, să ardem crucea de lemn de pe mormânt. Nu ştiam de un asemenea obicei, nu văzusem niciodată vreun foc în cimitir în noaptea de Paşte, dar am mers. I-am pus lumânări la mormânt… Ciudat, anul ăsta nu mi s-a stins lumânarea cu care am înconjurat biserica. A ars până la capăt.

- Dacă nu aţi fi împreună, nu aş şti care eşti tu şi care e frate-tău.

Tânărul preot de la biserica de la spital se uita oarecum mirat la mine şi la fratelo. Poate semănăm, eu nu-mi dau seama. Mi-am luat paharul cu “paşti” şi am plecat. Pe jos, prin centru, discutând despre amintirile din noi.

- Da’ ştiu că părintele n-a fost zgârcit deloc cu vinu’!

Un răspuns

Nu ştiu dacă li se întâmplă tuturor, deşi tind să cred că aşa se petrece. Cert e că eu primesc răspunsuri la tot felul de întrebări, la tot soiul de stări, exact când nu mă aştept. Răspunsurile vin de unde nici nu ai crede, iar când le primesc rămân pe gânduri.

“Ca să vezi… Asta era!”

Sînt, însă, un om prea legat de lumea din jurul meu şi poate că uit prea repede ceea ce ar trebui să ţin minte. Mă iau cu alte treburi şi devin prozaic atunci când sentimentele ar trebui să mă domine.

Am primit de câteva luni cartea fostei mele colege şi mereu bunei mele prietene Mariana Gavrilă – “Ispita episcopului”. Nu voi face aici o recenzie a cărţii. Din două motive: nu am citit-o încă (recunosc, mi-e ruşine, dar voi îndrepta lucrurile) – şi nu sînt eu atât de înţelept încât să judec sentimentele extraordinare descrise în carte de Mariana. În noaptea asta însă, din nu ştiu ce motiv, am luat cartea din mica mea bibliotecă de garsonieră şi am deschis-o. Ca de obicei în ultimele săptămâni, e ora 1 şi nu pot să dorm.

Am deschis-o la pagina 61 şi ochii mi-au căzut, fără să vreau, pe următoarea afirmaţie:

- … filosoful danez Kierkegaard spunea că viaţa interioară a fiecărui om este clădită pe contrarii ireconciliabile, aşa încât fiinţa umană se află sfăşiată în fiecare clipă de hăţişul alternativei ori-ori. Stările potrivnice, bipolare, ale eu-lui sunt indiciile unui incendiar potenţial sufletesc, ale unei vieţi interioare intense, traită pasional, incandescent şi care ridică fiinţa umană pe culmile sublimului. Aceste contrarii nu pot fi împăcate, raţiunea nu are niciun rol, pentru că ruptura dintre alternative nu se gândeşte, ci se trăieşte…

Mai trebuie explicat ceva? Răspunsul e evident, pentru cine vrea să-l înţeleagă. Şi nu mi-am mai pus întrebări de genul “De ce am citit EXACT acest pasaj şi de ce EXACT acum?” Fiecare lucru are rostul lui şi nimic nu e întâmplător.

Şi, când să închid cartea, coperta a refuzat parcă să se întoarcă şi a lăsat privirii ultima pagină.

…viu ţi-aş fi dat beţia fericirii, mort însă, am să te fac să cauţi Adevărul. Acum, iubirea mea, trebuie să te reîntorci în lumea ta. Lumea asta nu-i pentru tine… Nu încă, dragostea mea… Du-te, încearcă să fii fericită şi nu mă uita!

Cine crede că am dat în “bîlbâială melancolică” se înşeală. Sînt un om perfect normal… sau cel puţin aşa îmi place să cred. Şi nici nu am dat un citat din Kierkegaard ca să mă prezint mare deştept. Câteodată, însă, iese la iveală acea parte a sufletului pentru care merită să trăim, să suferim, să mergem înainte. Şi noi, ăştia care vorbim toată ziua despre politică, accidente, crime, scandaluri, cei care înjurăm şi ne stresăm dublu decât un om obişnuit – nu că am fi mai cu moţ -, aşadar, noi, ăştia, avem un suflet. Şi, mamă, mamă, cum ne aminteşte că trebuie să avem grijă şi de el!

P.S. Am ce citi acasă, de Paşte…

“OZN” şi “anarhişti”

Despre ştirişti se spune că sînt nişte oameni serioşi, care, pe lângă faptul că crapă piatra-n patru (exerciţiu de dicţie, ştiu ), nu prea ştiu să râdă.

Afirmaţia e pe jumătate falsă. E adevărat, oamenii din redacţia de ştiri sînt, prin natura lor, nişte tipe sau tipe care se încruntă când îşi analizează ştirile, care fac totul cu seriozitate, care nu-şi permit greşeli, pentru că, în afara patronului, îi poate penaliza şi justiţia. Ştiriştii fac totul documentat, adună probe cu meticulozitatea unor angajaţi de la criminalistică. Vorbesc despre cei care au meseria în sânge şi nu o fac doar ca să se laude că apar pe sticlă şi lucrează în televiziune.

Dar nu-s defel nişte indivizi cu paru-n cur, scuzată-mi fie utilizarea cuvântului “par” . Ştim, şi aici trec la persoana întâi plural, să spunem bancuri, să râdem, să bârfim (mda, ştim bine), să ne simţim bine şi să transmitem starea asta şi dincolo de ecran. Mai rar, că situaţia-i mai mult maro decât roz în ţara asta. Dar o facem. Mărturie stau ai mei colegi şi ştirile pe care, din când în când, îi fac pe cei care ne privesc să zâmbească.

Am două exemple de astfel de materiale.

Primul difuzat de TTV Oradea pe 1 aprilie 2008. O glumă care a prins inclusiv la câţiva colegi din presă, care s-au cam supărat că nu le-am spus de subiect sau că autorităţile “au încercat să muşamalizeze totul” . Amicul Gaz interpreta la mare artă rolul lui “Dietrich“, “anarhistul” prins în Borş, iar ofiţerul sub acoperire… rămâne sub acoperire.

Al doilea dat de TVS Oradea în urmă cu câteva zile, tot de 1 aprilie. Recunosc, nu a fost atât de credibil ca ştirea din 2008, dar a avut susţinătorii lui.