Cand ma simteam bine, cand aveam probleme, cand eram plictisit, cand energia nu-mi dadea pace, cand toata lumea era a mea, cand cerul se prabusea peste mine. De atatea ori scriam pe aici. Ma descarcam in felul meu, greu de inteles pentru multi, interesant pentru altii. (Mersi, Georgi, pentru faptul ca gasesti demn de citit ce scriu.)

Dar acum vreau sa iau o pauza. Nu lunga… Doar cat sa ma reasez. Nu sa uit, ci doar sa pun totul intr-o parte a sufletului unde sa ramana pentru totdeauna. Pentru ca dorul nu poate trece. Nu are cum. Nu l-am experimentat pana acum si, sincer, credeam ca vor mai trece ani si ani pana va trebui sa-l simt. E dorul de tata… 

De vineri, 2 mai, site-ul TTV mai oferă un produs celor care îl accesează: datele meteo. Un format diferit faţă de vechea rubrică meteo difuzată după fiecare jurnal al TTV, cu date şi prognoze pentru noaptea şi ziua care urmează. E versiunea on-line pentru ce se va difuza în fiecare zi, de luni până vineri, pe TTV, după jurnalul de la ora 18 şi în cadrul celui de la ora 22.

E drept, sursa informaţiilor despre vreme rămâne netul, pentru că e cam scump un contract cu cei de la staţia meteo. Dar sînt date probabile, aşa că e probabil să se şi îndeplinească. Oricum, şi rubrica meteo e ca vremea: imprevizibilă Să nu uităm că în urmă cu câtiva ani, o televiziune dintr-o ţară nordică a primit un premiu pentru umor, deoarece din 365 de previziuni meteo, a nimerit corect doar vreo câteva zeci (cred că 20-30). Aşadar, se întâmplă şi la case mari, care au parte de date super-oficiale.

Aşa că eu vă invit pe siteul TTV, să vedeţi cât de funny sîntem şi noi. După un timp, facem o evaluare

P.S. Grafica de la meteo îi aparţine lui Sorin Mezea, puţin modificată de subsemnatul. Sper să nu se supere

Lumea se schimbă. Nu-i o replică dintr-un film american, ci o constatare de bun simţ a subsemnatului. Oamenii se schimbă şi ei. Nu în ceea ce priveşte caracterul. Acolo e mai greu să faci nişte modificări.

Mai precis, oamenii îşi schimbă locul de muncă. Anul acesta au fost mai multe exemple. În doar patru luni, mai mulţi colegi şi prieteni au plecat spre alte joburi. Cel mai recent caz e al lui Adi Hădean. “Happy” va fi principalul marketer la reprezentanţa din Oradea a maşinii care n-are termen de comparaţie (pentru mine, cel puţin ). Multă baftă, Adi!

Miercuri, un coleg de la montaj şi-a luat pixurile, încărcătorul de Nokia şi nişte CD-uri şi cărţi din sertare şi a plecat la mai bine… speră el şi îi doresc eu.

Nu au făcut mişcarea de bine ce le era. Ba din contră. Ca orice om, ei vor să-şi găsească un loc mai bun, pentru că în ziua de azi totul e pe bani. Asta în caz că mai există vreun visător care nu ştie aşa ceva. Sau vreunul care nu-şi plăteşte angajaţii la timp şi pe merit.

Cei care se gândesc să evolueze trebuie să se gândească foarte bine ce vor face în continuare. Aşa cum gândesc şi eu. Bravo celor care merg mai departe, succesuri multe şi răbdare celor care nu au găsit încă. Toate vin la timpul lor. Dar sigur vin.

Pam-pam-parapam-pam-pam-pam! Ediţii speciale şi pe Antena 3 şi pe Realitatea. “Bună seara, doamnelor şi domnilor! Un avion de mici dimensiuni a aterizat forţat pe aeroportul Băneasa în urmă cu câteva minute!”

A fost informaţia care a neliniştit o ţară, a dat peste cap vieţi, a modificat destinul unor posibile viitoare genii şi a făcut zeci de gravide să nască prematur. Aoleu, zic! Armaghedon, ce mai! Iar modul în care televiziunile de ştiri (cele 2, altele nu cunosc) au tratat un banal incident aviatic a fost de-a dreptul contradictoriu. (Zic că a fost un incident banal pentru că nu a murit nimeni (este!!!), nu au fost mari pagube (plăteşte proprietarul pentru daunele aeronavei) şi doar o singura cursă a fost deviată spre alt aeroport.)

Dacă Antena a prezentat oarecum decent şi la obiect informaţia, Realitatea a dat-o în bară cât a putut şi de câte ori a prins ocazia. Văzând că nu rezultă marea ştire despre un teribil accident aviatic care s-a dovedit a nu fi nici teribil şi nici accident, “micul CNN” românesc s-a legat de o bâlbă - a fost, desigur - a autorităţilor. Şi anume, că un sef de comisie de anchetă a anunţat că avionul a aterizat forţat la ora 20:20, iar directorul aeroportului Băneasa a zis că întâmplarea s-a petrecut pe la 21:10. Ultimul a recunoscut că nu a consultat exact registrul de evnimente şi ora respectivă nu e sigură. “Pfoaiiii! Bâlbe ale autorităţilor. Nu se poate!!!!”, tună Letiţia Zaharia, de la înaltul pupitru al “news-alertului”. Drept e că în timp ce un reprezentant de la Otopeni anunţa că 8 curse au fost redirecţionate spre acest aeroport, şeful de la Băneasa vorbea doar de una singura. Asta chiar a fost o neînţelegere aiurea.

Dar, culmea, au urmat bâlbe ale Realităţii. Întrebări adresate reporterului care deja ieşise de la cadru şi nu mai auzea nimic, burtiere în care se anunţa că avionul a fost scos de pe pistă şi dus la “hambar” şi solicitări de lămuriri adresate însuşi ministrului Transporturilor. Deşi nu-l simpatizez, Orban a fost de bun simţ, le-a spus tot ce ştia şi le-a cerut să nu facă o tragedie dintr-un incident minor.

A fost şi un moment de maxim patetism, când prezentatoarea Realităţii i-a spus ministrului că anunţarea diferită a orei producerii incidentului şi a numărului curselor deviate “a pus pe jar călătorii de la cele două aeroporturi care nu mai ştiau unde să meargă. Pârâcioasă mică! “Există o procedură în astfel de cazuri, prin care călătorii sunt anunţaţi prin staţia de amplificare a aeroportului”, i-a tăiat-o ministrul, scurt şi la obiect.

Nu înţeleg de ce un ministru trebuie să fie pus în situaţia de a da un răspuns despre o situaţie minoră. Are alte treburi, mai importante.

Până una alta, totul a revenit la normal, iar micul avion care a provocat o ditamai harababura mediatică zace acum, liniştit, într-un “hambar”

… în duminica alegerilor locale. Cine se bagă la pariul pe care l-am iniţiat în urmă cu cîteva săptămâni? Nici de Paşte nu s-a câştigat la 6 din 49. Au ieşit 19, 11, 36, 35, 43, 30.

Fără a fi profet în oraşul meu, prevedeam asta. Mă rog, pe jumătate. Aşadar, dacă vreţi să aveţi o şansă la potul cel mare nu are rost să jucaţi până în săptămâna alegerilor. Doar atunci se va căştiga.

Pariu?

Nu la aia a vacii, ci la o coadă veritabilă, formată din mai multe persoane, înşirate regulamentar, indian style. Toate cu un target precis: să cumpere pâine. S-a întâmplat în seara asta, pe Aluminei, la brutăria Dorbob. Câtiva tipi trimişi de neveste la cumpărături, că doar mâine e 1 mai, zi de băgat la stomac şi de ieşit la iarbă (asta e verde oricum ai lua-o, nu ştiu de ce-i zice iarbă verde). Doi tipi tineri, care au băgat-o la înaintare pe prietena unuia dintre ei ca să cumpere 3 pâini (mâncăilor…) Şi eu… Ultimul, dar nu cel din urmă

Am luat o pâine (bună, rumenă, caldă) - nu ca înfometaţii care şi-au sacrificat prietena la rând. Cei mai “diştepţi” au fost doi tineri care au întrebat şi li s-a răspuns că şi mâine - adică de 1 mai - e deschisă brutăria. De la 5 dimineaţa… Ei nu au mai stat la coadă. Noi, ceilalţi, da.

Coada asta mi-a amintit de jocurile copilăriei - jonglerii cu plasa de rafie, “flori, fete şi băieţi”, păcălici - jucate când aşteptam să vină pâinea, care se dădea cu raţia. O familie cu 2 copii = 3 pâini. Parcă aşa ceva. Acolo o coada dura nu 5 minute ca în zilele noastre, ci vreo 3-4 ore, poate chiar mai mult. Coada era la orice: la pâine, la carne, la lapte, la butelii. Se practica cumpăratul “pe sub mână”, pe bază de PCR (pile, cunoştinţe, relaţii). Copiii le ţineau locul adulţilor, ocupaţie transmisă, atunci când veneau de la şcoală, de bunicii ieşiţi din “tura de dimineaţă”.

Când venea marfă, se anunţa printr-un străbunic al SMS-urilor: un short-kid mai iute de picior o zbugea de la magazin şi urla cât îl ţineau bojocii: “Au băgat pâine/lapte/carne!!!!” Alte mesaje erau transmise de vecini, care îşi anunţau colocatarii: “Fugi la alimentară, că au carne de vită. Are oase, dar merge de-o ciorbă!”

Nu am văzut, dar am auzit că la cozile de la pâine/lapte/carne s-au născut şi iubiri fierbinţi, după ce el i-a cedat ei locul în faţă. Acolo se comunicau ultimele bârfe ale oraşului, mascate discret sub titulatura “radio-şanţ”.

Adevărul e că eu unul nu am prins prea multe cozi. Copil cam prea timid pe atunci, vedeam în vânzători nişte duşmani, mai ales că-i repezeau de multe ori pe cei mici, gălăgioşi şi plictisiţi de orele de aşteptare. Refuzam cu îndârjire să mai dau pe la alimentara, ori de câte ori mă trimitea mama. Şi când, totuşi, mă duceam, stăteam ca pe ghimpi până venea un alt puşti din vecini, cu care să mai schimb o vorbă, nu să stau ca mutu’ în spatele unui nenea cu geacă imbibată cu miros de fabrică de mobilă.

“Vama veche” imi sună relaxant în urechi şi căldura din maşină mă face să mă simt oarecum superior celor care merg pe jos pe marginea drumului, prin cele vreo 10 grade de afară. Lumina farurilor mângâie şoseaua şi maşina toarce - impropriu zis, la motorul pe care îl are… de fapt, duduie - mulţumită că nu o las să galopeze sub 80 la oră. E aproape 11 seara şi mă îndrept spre Oradea, după trei zile petrecute acasă, în Beiuş… Deja simt un fir de dor de casă, aşa cum îl simt de fiecare dată când dau prin oraşul natal. (Stau de atâţia ani la 60 de kilometri depărtare şi nici acum nu m-am vindecat. Nici nu o să mă vindec şi o să-i enervez mereu pe alţii cu chestia asta.)

N-am nici un chef să merg miercuri la redacţie. Asta pentru că joi şi vineri sîntem liberi şi săptămâna e ruptă astfel în două.

În calmul din maşină şi profitând de faptul că pe şosea nu-i nimeni în afară de mine - aşadar nu-s deranjat de vreun factor extern - prin minte îmi trece, nu ştiu de ce, imaginea unei tipe (nu-mi place să-i zic imaginea unei fete sau imaginea unei femei) întipărită în memorie într-o dimineaţă, în urmă că vreo două săptămâni, pe drumul către Cluj.

Am oprit, ca de fiecare dată când mă îndrept spre Cluuuuj , la Negreni, la unul din restaurantele acelea de lângă şosea, unde e mereu plin de şoferi, de familiile lor sau… de damele luate “la ocazie”. M-am aşezat, cu frate-meu, la o masă de pe o terasă, profitând că afară era destul de cald, deşi norii se adunaseră peste munte.

Cât timp am aşteptat omletele comandate, am discutat o mulţime de lucruri şi priveam curioşi la oamenii care opreau sau plecau. M-a distrat o tipă, pe la vreo 25-27 de ani, care a comandat 14 mici. Când i-a adus ospătăriţa, împărţeala bucăţilor, deloc mici, de carne a fost următoarea: 10 ea, 4 tipul care o însoţea Curios că nu era vreuna dintre acele “sugar mama”, mari prietene cu kilogramele. Mai era un cuplu, la vârsta bucuriilor făcute de nepoţi, care a mâncat calm şi aşezat, scoţând rar câte o vorbă.

Şi acum vine acel “la un moment dat”. Aşadar… La un moment dat, la masa din stânga noastră s-a aşezat o tipă. Cea de care mi-am amintit brusc şi fără motiv pe drumul de la Beiuş la Oradea. Vreo 30 de ani, cu un corp atrăgător, îmbrăcată în blugi şi o geacă strânsă pe corp, cu o bască sub care şi-a strâns părul şi aşa scurt… Şi-a pus lângă ea geanta pe care o purta peste umăr, şi-a scos liniştită o ţigară şi a cerut o cafea. A tras un fum şi a privit gânditoare undeva, spre munte.

Nu ştiu ce m-a făcut să o urmăresc atent, să o fixez cu privirea, să-mi rămână atât de bine întipărită în minte. Poate aerul rece, de mister, care jur că o înconjura ca un voal nevăzut… Poate privirea stranie cu care fixa un punct nedefinit înspre pădurea de dincolo de drum. Poate gesturile calme, parcă studiate, cu care îşi ducea ceaşca cu cafea la buze (avea nişte buze ireal de roşii). Nu ştiu…

Dacă ar fi ştiut ce-mi trece prin cap, frate-meu sigur mi-ar fi zis “Du-te, mă, la ea la masă, intră în vorbă cu ea!” O fracţiune de secundă am gândit şi asta. O fracţiune… De fapt, voiam doar să stau cu ochii ţintă la ea, să-i admir misterul care poate pănă la urmă nu avea nimic misterios. Era, poate, doar o femeie şi gândurile ei, oprite pe o terasă de la marginea drumului spre Cluj… Aş fi vrut, însă, să ştiu la ce se gândea. Defect profesional, nu? Sînt bărbat

După aproape un sfert de oră, ne-a venit comanda, tipa s-a ridicat şi a plecat. Nu mi-am mai amintit-o… până în seara asta…

Românilor le plac sărbătorile. Nu doar lor, dar trăiesc pe aici şi mă interesează în primul rând oamenii din jurul meu. Orice sărbătoare e atât de aşteptată, atât de dorită, încât pregătirile pentru a o întâmpina cum se cuvine încep cu cîteva zile înainte.

Preferabil din lunea de dinaintea evenimentului, intrăm într-o fibrilaţie neobişnuită, alergăm prin magazine ca nu cumva să ne ratăm vreo bucată de indiferent ce, numai bună de băgat la stomac în marea zi de sărbătoare. Evident, pentru asta scurtăm alte activităţi. Cum ar fi cea de la locul de muncă. “Ce naiba, doar îi sărbătoare!! Mă relaxez un pic, că în rest bag ca disperatu’. Cum să muncesc 8 ore, vrei să nu mai pot mânca şi bea duminică???? Eşti PROST!!!!!!??????” Iar vinerea dinaintea marelui festin e un dolce far niente, cu băgare de palmă sub fund şi frecarea mentei la un solitaire. Sau cumpărături pe ultima sută de metri. În timpul serviciului, of course. Oficial se numeşte vinerea scurtă.

Oameni care nu aveau nici o legătură cu religia şi care-şi fac din “futu-i” un fel de motto personal devin brusc babe ultraradicale, preocupate doar cu mântuirea sufletului şi trimiterea acestuia în rai. Nu au timp pe parcursul anului, dar de sărbătorile religioase - cât mai multe să fie, chiar dacă nu prea ştie lumea ce şi cum cu ele - bat mătănii, ţin post (cu balele curgându-le după o halcă de carne sau o butelie de vin) şi se dau mironosiţe. Nu mult, că urmează stropitul sărbătorii şi recuperarea zilelor de post prin băgarea la burdihan a kilograme de haleală euro şi non-euro (mici, grătare, cârnaţi).

După sărbătoare, urmează zilele de recuperare, 2-3, timp în care nu muncim mult, să nu ne clătinăm şi să ne revenim după marea încercare. Ne ajută şi statul, că doar vine campania electorală. Dar nici zilele libere date de sf. stat nu ne ajung şi le facem noi mai lejere pe cele în care ne reîntoarcem la serviciu.

Şi uite aşa, ajungem să ridicăm fentarea muncii la rang de ocupaţie principală. Că dacă am face un calcul câte sărbători sînt de-a lungul anului, la care să adaugăm o săptămână de pregătire înainte şi 2-3 zile de revenire după, rezultă că am avea nevoie de un an dublu ca să ne facem treaba.

Ne doare undeva de muncă, iar pe unii îi doare în cot de noi. Ne mai mirăm că sîntem priviţi ca nişte şmecheraşi, buni să ne descurcăm, dar rareori chemaţi să facem o treabă pentru care e nevoie de implicare.

P.S. Nici cealaltă extremă nu e ok: să munceşti până la epuizare, stahanovist, prost plătit şi fără să ai cu ce. Cele 8 ore nu s-au inventat degeaba. Avem nevoie de zile libere, de concedii, de o plată decentă şi la timp pentru munca noastră. Dar, de obicei, şmecherii - ăia pe care îi cam doare în cur de muncă, pentru că ştiu cum să se descurce - nu nimeresc în situaţii nasoale. Ceilalţi, “fraierii”, ajung să fie călcaţi în picioare.

Ca jurnalist încerc să fiu imparţial. Şi sper că reuşesc. Ştiu şi recunosc că obiectivitatea 100% e un vis frumos, parte a teoriei care nu-şi găseşte aplicare într-o realitate imperfectă. Însă, ca om simplu, trăitor în ţara asta, am subiectivismul meu. Cu o precizare: îl ţin în frâu ca angajat la televiziune şi îi dau drumul să se manifeste doar atunci când nu editez vreo ştire, montez un material sau pun informaţiile în jurnal.

Paranteză. Chestia cu formatorii de opinie mi se pare o idioţenie. Un jurnalist nu formulează opinii, ci prezintă oamenilor nişte date pentru ca aceştia să-şi formeze o părere. Editorialiştii sînt altă mâncare de peşte. Închid paranteza.

Chiar dacă politica îmi face silă de cele mai multe ori, am şi eu simpatiile mele printre politicieni. Foarte, extrem de puţine. Vorbesc despre oameni al căror fel de a fi, de a vorbi şi ale căror idei îmi atrag atenţia. Ţin prea puţin cont de culoarea politică, pentru că în ţara asta nu contează doctrina, ci interesele. Cred că roşul, portocaliul sau albastrul sînt culori frumoase, care însă nu pot acoperi căcăniul politicii mioritice. Mai cred că oameni deştepti şi interesanţi există în fiecare partid, dar sînt al naibii de puţini şi gura le este astupată de pumnul altora, mai ai dracului, populişti, şmecheri, interesaţi doar de propria burtă.

Recunosc. Nu-mi plac liberalii, chiar defel. Dar că mă încântă modul de acţiune şi de gândire a lui Ilie Bolojan. Unii îl contestă, dar eu văd ce a reuşit să facă în Bihor, în calitate de prefect, şi la Bucureşti, ca secretar general al Guvernului. E tipul ăla serios, cu o exprimare clară, fluidă, logică, fără glumiţele penibile ale unor politicieni versaţi şi fără obrajii groşi ai altora, înroşiţi de niscaiva lichide. Dacă va reuşi să fie primar, sper să rămână acelaşi, să fie mâna de fier de care are nevoie oraşul acesta şi să nu facă nici un fel de compromis.

Ca manifestări electorale, până acum a fost decent, fără cretinismele regizate din campania specific balcanică ale politicienilor români. Nu a aruncat cu declaraţii populiste şi nu a lansat atacuri grosolane. Ca scriitor la blog, mă declar încântat că Ilie Bolojan a înţeles importanţa postărilor pe pagina personală. Şi mai e şi personaj de benzi desenate (Cei care vor să le vadă, pot da un google search sau să meargă direct pe blogul lui Ilie Bolojan.)

Ştiu că, până la urmă, Bolojan face parte din clasa politică. Dar parcă are ceva diferit. Comparaţi toţi candidaţii la Primărie şi găsiţi ce.

P.S. Şi Mihai Groza e un om interesant. De bun simt. Ca politician nu m-a prea interesat. Cel puţin până când a fost pus primar. Interimar. Atunci mi s-a părut că s-a schimbat.

Bufff!!!

- Termină o dată….

Am parcat o pernă peste telefonul care mă anunţa cu insistenţă că s-a făcut 7 şi jumătate şi e cazul să fac ochi. Cam greu, mai ales că noaptea trecută am băgat iar o insomnie fără motiv.

- Mai dorm…puţin…5 minute, îşi spun, dându-i “stop” soneriei enervante.

Alea 5 minute s-au transformat în câteva zeci…aproape o oră. “Pfoaiiiii, 8 jumate. Iar întârzii la redacţie!” Şi ce dacă? Oricum, tre’ să calc o cămaşă şi nu ratez duşul de dimineaţă. Alţii îl fentează şi nu mă prea lasă să trăiesc. Aloooooooooooo, respir şi eu, ca orice om….

Începe o zi minunată…

******

- Ce frumoş (da, da, cu ş de la şarpe) e meluţu’ (îhî, fără i) ăla…

- Da’ ce carne valabilă are!

- Băăăă, criminalule… Numai la burta ta te gândeşti…

- Evident, că doar nu oi merge la păscut, ca vegetarienii. Doar ştii că leguma cea mai bună e carnea…

- Tâmpenii, amator de sânge nevinovat!

Purtat deunăzi, dialogul dintre o colegă şi un coleg mi-a revenit în memorie pe la 10, când am văzut imaginile din piaţa de miei din Ioşia. Pe cuvânt, nu mă dau în vânt după carnea de oaie, dar nici mironosiţă nu sînt. Aşa că, trăiască lichidarea tradiţională, barbară, cu cuţitul, şi drobul de miel…

Ziua continuă aşa cum a început!

******

Nu mă pot abţine să nu râd. L-am văzut pe primar la comenzile unui tramvai. Ăla nou, cu aer de Viena. N-are faţă de vatman. Primarul… Dar merge… Între timp, în centru se buluceşte lumea ca la circ, iar nişte poliţai dau la greu din încheieturi. Cică au grijă să nu se încurce tovarăşii şoferi care se benoclează la noul tramvai. Aiurea! Situaţia e cam maro, dar, na… Traversez lejer pe interzis, pe sub nasul unuia dintre ei, dar nu mă vede…Am 1,90, prin urmare cam pitic, aşa…

Mai încolo aud că tramvaiul ăla care costă cam cât 3 Bugatti Veyron de ultimă generaţie s-a blocat puţin pe Decebal, din cauza unor borduri aruncate aiurea. Le-o fi trimis Videanu colegilor de partid din Oradea. Aşadar, nu putea să fie totul ok. Era prea…nemţeşte. În schimb, la cocktail-ul de după::

- Au avut nişte sarmale…., îmi transmite, suav, un coleg. Norocosul…

“Să-ţi meargă bine digestia”, îi transmit.

Ziua mea n-are de ce să nu miroase bine!

******

- Ce, l-au trântit pe Oprescu? Ce i-au găsit?

- Ceva cu listele… Cică nu sînt corecte datele a câtorva mii de susţinători…

Azi-noapte l-am văzut în direct la antena3. Nici el, nici eu nu înţelegeam ce se întâmplă.

- Le era frică tuturor de doctor. E bun, se poate bate cu oricine pentru Primărie.

- E clar ceva lucrătură. E prea evidentă…

“Pizda mamii lor de jegoşi!” Ăştia cred că pot face ce vor ei în ţara asta? Domn’ doctor, nu vă lăsaţi!!!

Ziua mea virează încet spre maro!

*****

- Adi, hai că e un incendiu!!!

- Unde?

- La radio!

“Să mori tu!”

Precipitată, Lavinia mă anunţă de eveniment de parcă ar fi aterizat extratereştrii. Urmează întrebarea mea nevinovată.

- Şi eu ce să fac?

Fata realizează că am dreptate şi-mi zice cu voce înceată:

- Eu…doar ţi-am zis…adică…

Pe când am ajuns “la locul faptei” băieţii de la radio terminaseră lupta cu focul. Au lăsat în urmă valuri de fum înecăcios şi poveşti de spus la o bere.

“Bravo, micule Bruce Willis! You save the day…again!”

What a hot, hot, hot day!

*****

În orele ce au venit am mai dat bot în bot cu un meci de liga a doua, unde cei din regie se distrau notând replicile comentatorilor, o mâncare chinezească, foarte aparte prin puiul american pe care îl conţinea, ştiri montate la foc automat, întârzierea obişnuită a jurnalului de 18, o bâlbă de-a Escăi (n-am notat-o, dar sper să o dea cârcotaşii) şi încă una a ălora de la Prima (am notat-o - la ora 23:20 au dat o ştire în care spuneau că dacă vrei să afli ora exactă suni la 981. Aloooo, “primilor”, dacă sunaţi acolo vă dă ora exactă, dar cu furtunul, că e numărul de la pompieri. Pentru informarea voastră, numărul scurt pentru ora exactă e 958. În mod irefutabil.)

O zi obişnuită, eram gata să zic.

******

Ba nu. Dinamo a făcut 4-4 cu Craiova. Hai, că asta-mi place. La maxim!!!!!!!!! Forza juveţii!!!!!!!

Acu’ pot să zic: After all, what a normal day!

Şi mâine vine alta… Poate prea la fel. Vă pup, că mor de somn…