Dacă am trăi într-o societate mult mai evoluată decât cea în care ne ducem zilele, treaba asta cu presa care poate schimba preşedinţi de state şi poate face dreptate (cazul Watergate e edificator) ar funcţiona cum nu se poate mai bine.

Doar că noi trăim într-o ţară în care degeaba un ministru e prins că a cheltuit aiurea sute de mii de euro din banii statului, că tot nu-şi dă demisia. Se mai întâmplă, e drept, ca atunci când apare în presă cum, în loc să-şi reprezinte ţara, un diplomat îşi prezintă ce are el mai scump (tehnic vorbind, că doar e bărbat, nu? ) în faţa unei angajate, omul să renunţe la post. Dar dacă nu apărea prin ziare, bărbatul se bucura în continuare de plăcerile oferite de “vecinuţa de pisti Prut“.

Oricum, dacă am trăi într-o societate ideală, presa nici nu ar mai avea ce să investigheze pentru că, nu-i aşa, până şi politicienii ar fi ideali, iar infractorii ar fi doar subiecte de bancuri.

Hai s-o recunoaştem. De cele mai multe ori, nu întotdeauna, presa nu urmăreşte ceea ce obligă codul deontologic al jurnalistului – informarea corectă şi prezentarea echitabilă a unei ştiri. De multe ori, ziarele şi televiziunile joacă aşa cum le cântă patronii. Se vede clar în marile ţări democratice – observaţi ironia – unde trusturile sau organele de presă au orientări politice sau economice clar stabilite.

Sintagma “interesul poartă fesul” are acolo, dar şi la noi, în România, o aplicabilitate cum nu se poate mai vizibilă. Banul şi dorinţa de a promova sau de a lichida pe cineva dictează.

Nu laud pe cineva anume, dar până acum, la TVS nimeni nu mi-a cerut să joc într-un fel. Ştiri politice nu dăm decât dacă sînt cu adevărat importante (asta am decis-o eu şi îmi asum decizia), presiuni economice nu resimţim (dar nici nu facem publicitate), aşa că ne putem face meseria.

Totuşi, două lucruri nu înţeleg eu:

1. Dacă tot eşti plătit -suplimentar – să-ţi faci treaba, de ce îţi bagi piciorul şi îţi baţi joc de colegi şi de telespectatori?

2. De ce oamenii nu înţeleg că unele cazuri nu interesează televiziunea? Sau nu putem să-i ajutăm din motive obiective. Nu că nu am vrea, ci pentru că nu putem tehnic. Exemplu: un bărbat din Sânmartin m-a tot căutat la redacţie, cu un caz în care zice că a fost bătut fără vină. I-am cerut un număr de telefon, să-l sun, să nu-l pun pe drumuri. N-are telefon. A revenit azi. Eu i-am zis să treacă pe aici. Nu i-am promis că fac material cu el, am zis doar că o să văd dacă o să fie un reporter liber să stea de vorbă cu el. Cum e perioadă de concedii şi cum evenimentele nu aşteaptă, n-a putut nimen i să stea de vorbă cu el. Mi-a zis că revine, că are timp, dar să-i zic exact când. Nu merge cu exactul, mai ales la ştiri, când evenimentele vin de unde nu te aştepţi. N-a mai aşteptat explicaţii: “Nu vreţi să mă ajutaţi, ceva nu-i în regulă!”

Ce să-i mai zic? Cazul lui e important pentru el (doar zicea că va ajunge şi la televiziunile din Bucureşti), îl înţeleg, e interesant într-o oarecare măsură şi pentru noi. Recunosc, făceam un material cu el. Dar când se putea. Că nu “frigea”. Pentru mine primează evenimentele şi ştirile cu impact la oameni – scumpiri, şomaj, chestii sociale şi economice.

Şi sînt convins că mi-a tras o înjurătură când a plecat. Nu e singurul. Dar jurnalul nu-i aparţine doar lui. Şi nici mie. Doar că trebuie făcut, iar eu răspund de ceea ce află oamenii în fiecare seară de la noi.

Şi multe se mai pot zice.

Câteva zeci de minute i-au trebuit colegului Vlad Tătaru, de la matinalul TVS, să demonstreze cât de ciudaţi sîntem noi, românii. Omul s-a îmbrăcat în cerşetor şi a patrulat pe Corso mai puţin de o oră. În intervalul ăsta putea liniştit să adune bani de pizza pentru toată redacţia, başca nişte beri la rece sau nişte sucuri pentru luptătorii anti-alcool (puţini, dar sînt ). Mai precis, Vlad a primit de la trecători vreo 600 de lei (adică 6 MILIOANE de lei vechi!!!!).

Unul dintre milostivii trecători i-a înmânat un “Eminescu” – pentru necunoscători o bancnotă de 500 de lei. Mi-am verificat toate bancnotele pe care le aveam la mine, dar pe cea mai mare era “Caragiale” – 100 de lei – şi aia primită de la firmă să plătesc nişte DVD-uri. “În numele lui Isus”, motiva necunoscutul gestul de a-i da lui Vlad salariul pe o săptămână (cred, că nu ştiu cât câştigă el la “Cappuccino de dimineaţă”).

Noroc că al meu coleg nu a luat banii; nu că ar avea prea mulţi, ci din cauza bunului simţ şi a camerei care îl urmărea peste tot. Asta cu camera e o glumă, sper că nu se supără, ştie că mai am de astea în program.

E adevărat, au fost unii care l-au ignorat, au fost altele care i-au recomandat “să ia viteză” şi au fost poliţişti care i-au cerut prietenia: “Vrei să fim prieteni?!” Au mai fost şi dispute teritoriale: “Mă, ce faci aci? Aici e locu’ mio!”, i-a zis lui Vlad un boschetar veritabil.

Ştiu că milostenia şi omenia îi caracterizează pe mulţi dintre români, dar de aici până la a-l îmbogăţi pe un cerşetor cu un “Eminescu” e o cale oarecum lungă. Ori cel care a făcut gestul habar nu avea de valoarea banilor, ori poza într-un protector al sărmanilor. Că dacă banii chiar erau munciţi pe bune, ştia cât de greu i-a obţinut şi era mai chibzuit.

5 lei mai dau şi eu cui mi se face milă de el, iar 10 lei am dat unui copil desculţ care se agăţase de geamul maşinii într-o iarnă – pare-mi-se anul trecut, când ningea cu furie. Dar 500…

O colegă îmi zicea că “meseria” asta, de cerşetor, e mai profitabilă decât oricare alta. Şi nu trebuie decât să slobozi pe gură nişte rime împerecheata sau versuri albe.

P.S. Într-o notă total diferită, vă informez pe această cale că am avut prilejul să conduc şi eu un Ferrari. Roşu, evident. Săptămâna trecută. N-am scris de asta pentru că trebuia să las să se sedimenteze impresiile. Nu m-a dat pe spate, că mă ţinea scaunul acoperit cu piele întoarsă. E o senzaţie imposibil de explicat. Condusul hergheliei de sub capota “căluţului” a avut o urmare nebănuită: nu mai vreau să-mi vând “Furia”. Am ajuns să conduc cea mai bună maşină din lume, aşa că acum sînt liniştit. Rămân la prima mea dragoste auto – e suficientă pentru mine. DEOCAMDATĂ!

Când doctorul meu preferat mi-a trimis filmuleţul ăsta credeam că va fi unul din cele care îţi smulg un zâmbet, cel mult un râs sănătos, după care îl voi uita ca pe multe altele.;)

Nu a fost aşa. E un clip tare simpatic despre sentimente, despre fior, despre… ce vreţi voi mai frumos. Când l-am primit, ne-am uitat mai mulţi din redacţie la el. Are 12 minute şi ceva, dar nu te plictiseşti.

Aşa-i că v-a plăcut?

Cum se munceşte pe şantierele de pe la noi o ştie oricine. A ajuns chiar şi subiect de reclamă. Reuşită, de altfel. Că veni vorba de reclamă, puteau s-o filmeze oriunde. Că actori aveau din plin!

Chiar şi în Oradea, unde puteau să dea probe mulţi muncitori. Sînt naturali, nu se prefac. Găsesc pe unu’ fără “jacă” reflectorizantă pe el, îl înarmează cu un târnăcop şi îl admiră cum munceşte. Că doar n-or fi ei proşti să-l deranjeze.

Imaginile au fost înregistrate la începutul lui mai, de către colegii mei de la TVS.

Zilele trecute, colegul Vlad Tătaru de la emisiunea de dimineaţă a fost agresat în plină stradă de un individ supărat că nu a fost lăsat să le întrebe în direct pe nişte fete – minore! – dacă au văzut până atunci un bărbat dezbrăcat. Omu’ era nervos că nu s-a putut destrăbăla verbal pe post. I-a promis lui Vlad că “ştiu eu unde e teveseu’ şi vin până acolo“.

Şi s-a ţinut de cuvânt. A venit, i-a prins pe Vlad şi pe producătoare afară şi a sărit pe ei. Dacă mie îmi sucea mâna cum i-a făcut colegului meu, jur că se lăsa cu mai mult decât o discuţie aprinsă. Noroc, pentru individ , cu nişte poliţişti care patrulau în zonă, lângă colegiul “Traian Vuia”, că era bacalaureat.

Cred că nu este jurnalist să nu fi fost măcar o dată agresat ori înjurat. Dar să faci emisiuni de divertisment şi să vină unu’ cu stoluri pe creier şi să te facă pe Gigi Duru’  că nu e lăsat să debiteze tâmpenii pe post, asta nu am auzit.

Probabil că, în curând, o să ne trezim cu demonstranţi la poarta televiziunii, nemulţumiţi că am anunţat la meteo că va ploua şi uite, al naibii, e soare.

Vorba băieţilor de la Radio Zu: “Ştiţi de ce mă întristează când aud că a mai murit unul dintre cântăreţii şi actorii copilăriei şi tinereţii mele? Pentru că simt că îmbătrânesc!“

Poate că sună ciudat ca un tip de 33 de ani să spună asta, dar aşa simt.  Mor pe rând toţi cei care, din ecranul televizorului ori de pe cearşaful alb al cinematografului sau din difuzoarele casetofonului stereo spaţial ori Internaţional, mi-au marcat copilărîa şi adolescenţa. Azi-noapte a murit şi Michael Jackson. La doar 50 de ani…

Nu sînt dintre cei care acum, la moartea lui, îşi dau seama cât de mari fani sînt şi cât “oh, my God” îl iubeau şi, mai ales, îl iubesc acum. Recunosc, mi-a plăcut înainte de ‘89, când mai prindeam pe la “Album duminical” un “Thriller” sau “Billie Jean“. Pe la începutul anilor ‘90 mi-am luat albumul “Dangerous” şi mă minunam ce efecte folosea în “Black and white” şi “Remember the time“.

Mi-am înregistrat concertul din 1992 pe care l-am înregistrat cu un microfon naşpa de pe televizor pe casetofonul Internaţional. Apoi nu m-a mai atras cu nimic. Decât, poate, acel clip – “Scream” -  cu sora lui, Janet. În rest, în jurul lui au fost doar scandaluri.

Mor cei care ne-au marcat generaţia. Mult prea tineri… Şi când ei mor, parcă nu mai contează decât lucrurile bune. “Despre morţi numai de bine“, zice românul.

Şi pe cuvânt de nu, simt că îmbătrânesc.

P.S. Dimineaţă, băieţii de la radio Zu le cereau celor care erau în trafic să aprindă avariile în memoria lui Michael Jackson. Eu am pus avariile. Din tot bulevardul “Decebal” am fost singurul. Dacă sucomba Guţă, pâlpâiau toate şoselele din ţară. România, te ţuc!

Recunosc: nu-s mironosiţă şi îmi recunosc şuturile pe care le trag în bară cu simţ de răspundere. Dacă am recunoscut chestia cu bucuria pe care i-am lăsat-o mamei în poşetă pe când aveam vreo 4-5 ani nu văd ce altceva nu aş putea recunoaşte.

E, tocmai asta e problema. Obişnuiesc să-mi recunosc greşelile, chiar dacă nu le regret. NICIODATĂ nu am intervenit să fiu iertat de pedeapsă. Am fost prins în 2007 cu 72 km/h în oraş, mi-am încasat punctele de penalizare fără să trăncănesc. E exemplul care îmi vine acu în minte. Evident, m-am simţit ca naiba, dar, na, asta e. Şi muuuulte altele. Nu tac atunci când ştiu că am dreptate, cu riscul să-i enervez pe toţi cu încăpăţânarea mea.

Dar mi se pare cam gros obrazul unora care intervin să nu apară pe post când au făcut o tâmpenie. Pe bune, îi înţeleg pe infractori că ameninţă că “îţi sparg camera, măi p…“. Aşa-s ei, ce să le cer? În schimb, mă enervez când nişte poliţişti de frontieră încearcă, prin intermediari, să convingă un coleg de-al meu să nu dea pe post faptul că au fost prinşi traversând pe culoarea roşie a semaforului de la trecerea peste calea ferată.

Asta era marea lor problemă?! Că sînt daţi pe post? Nu că puteau să moară dacă, întâmplător, forţau trecerea chiar când se apropia un tren. Adevărul e că “şansa” de a fi surprinşi de o garnitură era mai mică decât a fi daţi la tv, nu?

În locul lor, mă ofuscam şi îi luam la întrebări pe “colegii” de la Rutieră:

“De ce ne amendaţi, mă? Pentru că am trecut pe roşu, la care voi aţi dat drumu’ când aţi văzut că ne apropiem? Pentru că voiaţi să amendaţi pe cineva şi ne-aţi găsit pe noi de fraieri? Hai să vedem dacă acum chiar venea vreun tren. Că dacă aţi făcut-o numai ca să ne-o trageţi, v-o tragem noi de nu vă vedeţi. Apropo, ceau, băieţii de la TVS! Dacă am greşit, daţi-ne la ştiri. De 10 ori pe zi. Că merităm! OK? Vă pupăm!”

Evident, asta nu are nicio legătură cu realitatea…

Când plouă, dar nu numai (evident, ploaia e doar un motiv, aş spune ce cred şi dacă soarele ar băga în termometre temperaturi de Sahara ), observ chestii interesante.

Doi adolescenţi care urmau să dea bacalaureatul în aceste zile au murit în nişte evenimente teribile. Primul, un puşti de 18 ani, a murit trăznit, sâmbătă, pe când se întorcea acasă de la pregătirea la matematică pentru bac. Luni, o altă absolventă, de aceeaşi vârstă, n-a mai ajuns să-şi susţină examenul de maturitate. A murit stupid, într-un accident produs la ieşire din Vaşcău. Fusese până în oraş să vadă ce au făcut colegii ei; ea trebuia să intre în tura a doua, marţi, la examenul oral la limba română. A murit când maşina în care se afla a ieşit de pe drum şi s-a izbit de o casă. Colegii mei au discutat cu martorii care spuneau că vitezometrul s-a blocat la 160 km/h. Asta pe o şosea umedă, cu un şofer pe al cărui permis abia se uscase cerneala.

Cât de drepte sînt aceste morţi? Doar Dumnezeu ştie… Mie, cu mintea mea de om, nu mi se par a se încadra într-o logică normală. Dar cine sînt eu ca să judec?

Aud ieri un promo la radio despre o jurnalistă. Dacă a poza prin reviste şi a râde pe la emisiuni înseamnă jurnalism, daţi-mi voie să nu mă consider ca făcând parte din breasla asta, ci un simplu băgător de seamă, cârcotaş prin definiţie şi muncitor cu mintea, tastatura, imaginea şi sunetul (asta de la final am scos-o după o îndelungată gândire ). Parcă sună mai bine aşa. Cât despre marile şcoli europene şi americane de presă nici nu îndrăznesc să vorbesc.

Am mai văzut cum arată saloanele din spitalul de recuperare din Băile Felix. N-am cuvinte. Dacă asta e ideea românească despre ce înseamnă recuperarea fizică a unor pacienţi, înseamnă că m-am născut prea devreme şi sîntem undeva prin 1950, primăvara. Nu neg calităţile apei termale din staţiune, dar modul în care sînt cazaţi pacienţii m-ar face să mă îmbolnăvesc de nervi şi să am accese de paranoia după o săptămână de stat într-o astfel de cameră.

Îmi fac mea culpa: am fost un mare nesimţit şi trebuie să o spun, că-mi stă pe suflet. Am făcut-o ciuciulete pe o femeie care circula ieri, pe la 8 şi ceva seara, pe marginea drumului, în apropiere de primăria din Sânmartin. Am vrut să depăşesc pe stânga o altă maşină şi am dat într-o ditamai balta. Biata femeie, nu a mai avut nicio şansă. Merit înjurăturile, doamnă! Mare tâmpit! Şi eu îi băgam undeva pe dobitocii care procedau ca mine.

E normal să te simţi nedreptăţit când îţi sînt luate aiurea nişte puncte câştigate pe bune în teren. E normal să te simţi nedreptăţit de un arbitru. E normal să ceri sprijinul tuturor în lupta împotriva unor laşi şi mincinoşi.

Dar e ANORMAL să le dai dreptate unor cretini care nu au altă poftă decât să dea cu scaune şi cu pari în jandarmi, să intre pe teren sau să-şi facă dreptate cu pumnul. Avem exemplul ălora de la Piteşti şi a celor de la Târgu-Jiu. Nu le zic timişoreni sau dinamovişti şi, mai ales, nu le zic suporteri. Ăştia sînt nişte vandali, glume sinistre ale naturii, nişte transformări grobiene incredibile ale omului în animal. Adevăraţii suporteri îi vedem la Eurosport sau la alte posturi care transmit meciuri de afară.

În ritmul în care jegurile vor să-şi facă dreptate şi marii şefi din fotbalul românesc le întărâtă şi le sponsorizează, folosindu-i pe bovini ca masă de manevră şi presiune, nu-i exclus, vorba doctorului Mureşan de la Cluj, să avem şi crime în fotbalul românesc.

Iar jandarmii ar fi cazul să-şi fac datoria. Nu au auzit de expresia “te bat ca maşina de cusut“? Să nu-mi zică nimeni că băieţii în uniforme nu ştiu că-i calmeze pe cretini cu un pumn în figură? Hai, că animalele numai aşa pot fi calmate! Drepturile omului nu funcţionează în totalitate cu astfel de specimene, aşa-zişii suporteri, care ar fi în stare să nenorocească în bătaie pe oricine nu are aceeaşi opinie cu ei.

P.S. Nu sînt fan stelist, ba din contră. Dar nu pot să nu remarc atitudinea galeriei, care îşi poartă cu – zic eu demnitate – războiul cu Becali. Nu se tem şi îşi spun dorinţele în faţă. Au şi ei bubele lor, dar măcar ştiu ce vor şi nu se lasă manevraţi de un patron-europarlamentar.

Am eu o întrebare. Superfluă, ar zice unii. Normală, spun eu. Pentru că ţine de o normalitate de care, cred, din ce în ce în ce mai puţini ţin cont.

Mă, de ce trebuie eu să accept “indicaţiili” de la centru – adică de prin Europa, de aiurea – că tre’ să accept legăturile în homosexuali? Mă refer la căsătorii. Asta e o instituţie sfântă, nu trebuie pângărită de nişte băieţaşi care se regulează în dorsal. Nu intru în discuţii de ordin medical, religios şi filosofic. Remarc o chestie. “Veselii“, când fac o manifestare, cică-şi cer drepturile. Că sunt o minoritate sexuală asuprită şi că trebuie acceptaţi.

Din partea mea, ce fac ei în casă, în spaţiul privat îi priveşte. Dar nu înţeleg de ce fac acele parade de prost gust, care stârnesc reacţii mai ales de dezgust.

Ce-ar fi dacă s-ar trezi unul de ăsta hetero şi ar pune bazele unei asociaţii a masculilor cărora le place să le fie făcut un oral de către femeile brunete sau blonde? Şi, în virtutea faptului că reprezintă o minoritate – vorba vine – asuprită şi nerecunoscută oficial, să iasă în stradă şi să prezinte într-o defilare prin târgul lui Bucale tot soiul de chestii explicite. Că cică aşa ar atrage atenţia asupra discriminării la care sunt supuşi că nu se pot manifesta… mă înţelegeţi. Ori să vină un alt individ care să înfiinţeze el o comunitate a bărbaţilor heterosexuali nezoofili amatori de “capră” – şi aici mă refer la poziţie.

În concluzie, sînt european vorbitor de limbă română, vorba unuia de la TVR, cu mintea deschisă la nou, dar închisă la tot ce mi se pare idiot, lipsit de bun simţ şi la tot ce mi se impune să accept doar pentru că aşa vor alţii.