Poveste de viaţă

- Nu-mi pare rău de nimic… Am fost noi şi atât… Nu vreau să pictez totul în cuvinte mari, pentru că nu a fost iubirea aia din filme. A fost ceva real, simţeam peste tot în jurul meu dragostea ei… Fizic, aproape… Ştii, am iubit-o şi o iubesc şi acum… A trecut un an de când a murit…

Prietenul meu se uita undeva, în gol, spre ceaşca de cafea pe care nu a atins-o în ora de când stăteam de vorbă. Nu pot să nu rămân cu ochii fixaţi pe lacrima care i se prelinge încet pe obraz. Nu ne-am văzut de mult timp şi am şi rămas mirat când, în urmă cu câteva zile, i-am văzut numărul pe ecranul mobilului.

- Hai să bem o cafea, tinere… Glasul vesel şi cald nu trăda nimic din ce avea să-mi povestească.

N-am putut chiar atunci, dar ieri m-a sunat din nou şi ne-am văzut. Pfuuu, cum să descriu şocul? Nimic din ce îmi aminteam eu despre el nu mai regăseam în omul din faţa mea. Îmbătrânit, cu părul aproape în întregime cărunt, slab şi cu un tremur abia simţit în glas. Şi nu are încă 30 de ani. Imaginile cu el spunând bancuri sau bând bere la sec, vechi de doar doi ani, mi se păreau acum atât de îndepărtate de parcă le trăisem în altă viaţă.

Am comandat două cafele şi după ce fata ni le-a adus, a luat linguriţa şi a început să amestece încet în lichidul din ceaşcă.

- Nu aş vrea să te necăjesc, să-ţi povestesc despre mine… Dar simt că nu mai pot. Nu mai am prieteni, nu mai am pe nimeni… Adi, Anda a mea a murit anul trecut….

Anda a lui… Respiraţia mi s-a oprit o secundă şi mila pentru omul din faţa mea mi s-a strâns dureros într-o lacrimă. Doamne, cât de mult s-au iubit!

M-au invadat pe loc imaginile de la cununia lor, prin iarna lui 2006. Abia m-a convins să vin, mai ales că nu mai aveam chef nici să văd miri, d’apoi să merg la vreo nuntă.  Dar mi-au fost dragi… O clipă nu s-au lăsat de mână. Se sărutau de parcă erau la prima întâlnire. El a fost în stare să o ducă pe braţe de la coborârea din maşină până în faţa preotului. Erau atât de frumoşi… Ştiţi cum se zice: parcă toată lumea era a lor.

- Nu ţi-am spus niciodată cum am convins-o să se mărite cu mine… Ştii, de fapt ea a rupt relaţia la câteva luni după ce ne-am cunoscut. Brusc, mi-a zis că nu mai vrea să mă vadă. Că nu ne potrivim, că nu o să fie bine… Nu înţelegeam nimic. Am încercat să o fac să-mi explice… Crezi că a vrut? A plecat şi nu ne-am văzut câteva săptămâni. Am fost rupt. Plângeam, îmi venea să mă urc pe pereţi, căutam explicaţii… Nici nu voia să-mi răspundă la telefon. Am crezut la un moment dat că are pe altcineva. Mă înnebunea gândul, dar… ce puteam face?

Şi totuşi, am făcut ceva. Se apropia ziua ei, la jumătatea lui iunie. I-am luat un buchet de flori de câmp, preferatele ei, o brăţară de argint cu delfini de ăia, mici, mici şi am mers la ea. Am văzut cum a tresărit când m-a văzut, cum m-a îmbrăţişat. “Mi-a fost dor de tine…” Asta mi-a zis. N-am mai rezistat şi am sărutat-o. O iubeam, Adi, enorm… Şi apoi mi-a cerut să mă aşez şi mi-a spus totul: şi ea mă iubea şi, cât a stat fără mine, şi-a dat seama şi mai mult de asta. Însă îşi repeta că nu trebuie să aibă astfel de sentimente pentru mine. De ce? Pentru că nu voia să mă facă să sufăr.

Cu două săptămâni înainte de a ne despărţi, îi veniseră rezultatele unui control. De ăla banal… Dar când medicii i-au spus că nu poate avea copiii, că nu ştiu ce problemă îi descoperiseră, a suferit un şoc. Ştii, noi vorbeam mereu despre copii, despre viaţa de familie, despre cum o să ne trezească noapte de noapte. Şi acum… Şi a decis că, decât să mă facă să sufăr, să stau lângă ea chiar dacă nu poate să-mi ofere urmaşi, mai bine ne separăm… “Suferim acum, intens, dar puţin…dar tu îţi poţi face viaţa ta apoi.” Aşa mi-a zis.

Ochii îi sclipeau, singurii care păreau să mai aibă viaţă în omul din faţa mea. Mi-a povestit toate astea aproape pe nerăsuflate, cu un fel de bucurie.

- “Cum poţi spune aşa ceva? Eu te iubesc ca un nebun, indiferent că poţi avea sau nu copiii! Tu eşti viaţa mea! Cum să îmi imaginez viaţa fără tine… O să vedem noi. Copii vom avea, o să-i adoptăm… o să-i creştem, o să fie ai noştri, tu o să fii a mea.”

Un cuplu de la masa vecină şi-a întors privirile spre prietenul meu. Însufleţit de amintirea acelor clipe, când fericirea se revărsa peste el, aproape că striga.

- Ne-am căsătorit cinci luni mai târziu. Am crezut că nimic nu o să ne mai despartă. Făcusem şi actele pentru adopţia unui copil şi urma să mergem la un leagăn, undeva, într-un judeţ vecin. Dar… A început să se simtă rău. Şi-a făcut nişte analize şi…

Vocea i s-a rupt brusc. Lacrimile i-au inundat faţa şi mâinile au început să-i tremure. Nu ştiam ce să fac, ce să-i zic.

- Cancer…, a şoptit într-un târziu. Anda avea cancer ovarian, metastază. S-a dus în două luni. O vedeam cum se stinge, cum se topeşte ca o lumânare şi eu… nu mai ştiam ce să fac. Am dus-o peste tot, la Cluj, în străinătate… Nimeni nu a putut-o ajuta. Înainte să moară, acasă, m-a mângâiat şi mi-a zis “Tu trebuie să fii fericit! Să-ţi găseşti pe cineva care să aibă grijă de tine. Şi… să ai copiii pe care nu i-ai putut avea cu mine!” A închis ochii acolo, în braţele mele…

Nici muzica din bar nu se mai auzea. Parcă tăcerea se aşternuse peste toată lumea. Ce nedreaptă e viaţa câteodată…

- Am vrut să ne vedem acum pentru că eram în trecere prin Oradea. Alţi prieteni nu mai am pe aici şi voiam să vorbesc cu cineva. Merg spre leagănul de care îţi vorbeam. Am aici actele pe care le făcusem împreună cu Anda, pentru adopţie… Mă duc să văd un copil de care ne povestise o asistentă maternală. Spunea că e o fetiţă cu ochii verzi… Ochii fetei mele… Vreau să o  adopt… Pentru Anda. Să fie copilul nostru. Al meu şi al ei. Am posibilităţi să o cresc… O mamă nu o sa-i pot da, pentru că fata mea va rămâne aici, în mine…

Ştii, Adi? Dacă ar fi să o iau de la capăt şi aş şti că aşa s-ar sfârşi totul, tot pe Anda aş alege-o…