Votează la TVS!

Duminica asta nu-i nici a Orbului, ca-n 1990, nu-i nici Anul Nou al democraţiei româneşti – aiurea, ăsta când o fi fost? E pur si simplu încununarea împroşcatului cu rahat care a purtat denumirea oficală de campanie electorală. Evident, nu am spus nimic nou, mai ales că produsul ăsta, de culoare căcănie, a cam caracterizat în ultimii cred că zeci de ani viaţa politică dintre Carpaţi, Dunăre, Prut şi Marea Neagră.

Nu e nimic extraordinar şi glorios în a prezenta pe sticla televizorului ce se întâmplă în lumea politică şi ce, bleah, spun politicienii. Nu-mi face nicio plăcere să citesc ştiri politice, să aud ce zic persoanele astea din cocina numită politică. Dar sînt de părere că oamenii de rând trebuie să ştie ce se întâmplă, cine le decide soarta, pe cine să aleagă, dacă aleg.

Chiar dacă pentru ei, politicienii, noi, alegătorii sîntem “pulimea“, chiar dacă se ceartă între ei, nepăsându-le de cei pe care îi adună – doar la televizor – în cuvântul “popor“, chiar dacă Stalin e posibil să fi avut dretate când spunea că nu e important cine cu cine votează, ci e important cine numără voturile, mă încăpăţânez să cred că a fi informat înseamnă să fii puternic, să poţi discrene între adevăr şi minciună, să poţi lua decizia pe care o crezi cea mai bună.

De aceea, la fiecare alegeri, de când lucrez în televiziune, am participat la “naşterea” unor jurnale şi emisiuni care să-i arate “judecătorului suprem“, telespectatorul, ce se întâmplă lângă el, în jurul lui. Poate aşa îl ajutăm să-şi facă o opinie, indiferent dacă e bună sau e rea. Principalul e că are o opinie.

Aşadar, respectăm tradiţia şi, alături de colegii mei din redacţia ştirilor TVS – reporteri, cameramani, monteuri, regizori de emisie, băieţii de la tehnic – vă invit să urmăriţi cele două jurnale de duminică, din ziua alegerilor. Primul e la ora 13, al doilea la ora 18. Conţin informaţii despre tot ce se întâmplă la votare.

Mai mult nu am vrut să facem, pentru că dezbaterile şi datele cu adevărat importante recunosc că sînt cele de la Bucureşti. Dar zic că bihorenii merită să aibă jurnale de ştiri despre faptele lor, opiniile lor. Aşa că, votează la TVS şi pe www.tvs.ro.

P.S. Noi nu sîntem o televiziune a vreunui mogul, deci nu avem interese ascunse. V-o garantez!

Despre un OM

Mă enervează (nu pot zice că mă îngreţoşează, deşi nici departe nu-s) să văd peste tot politică. Mi se tot repetă că politica pune totul în mişcare (cred că e preluare după celebrul “money makes the world go round” ), că fără politică ne ducem naibii toţi, că fără politică şi politicieni nu se poate, că ei – ăştia la ţol festiv şi cravată, invitaţi prin talk-show-uri – deţin pârghiile puterii. Aşa o fi, doar că la noi nu există politică; există goana după ciolan, există troaca plină cu lături şi vărsături ale unor idioţi şi cretini cu aere de deştepţi mondiali, rămaşi la stadiul de lipitori de Dâmboviţa, care vor să fie şefi peste oamenii din ţara asta.

Ei, într-o lume de asta, aflată, cică, în campanie electorală – apropo, nu mă interesează campania asta cătuşi de puţin, pentru că e doar un nou prilej de bălăcăreală şi nu mă va convinge în vecii vecilor să-l votez pe vreunul – aşadar, cum spuneam, într-o astfel de lume, dominată de promovarea idioată a unor non-valori şi a declaraţiilor acestora, mi-a făcut plăcere ca, “frunzărind” netul, să descopăr un interviu cu un OM pe care am avut onoarea şi plăcerea să-l cunosc personal: doctorul HADRIAN BORCEA, şeful SMURD Bihor.

Nu-l voi caracteriza aici, ci repet ceea ce am scris câteva cuvinte mai sus: doctorul Borcea e un OM într-o lume în care OAMENII sînt din ce în ce mai puţini şi nu sînt atât de promovaţi ca politicienii-latrină.  Vă invit să cititi, pe bihoreanul.com, un interviu cu şeful SMURD Bihor, dar şi comentariile vizitatorilor. Toate, absolut toate, sunt pozitive.

Vând fân…. pardon… Închiriez apartament! LA VIENA!!!

Pe lângă discuţiile despre ieşirea PSD de la guvernare, despre candidatra doctorului Oprescu, întoarcerea lui Bogdan Costea din luna de miere ori vizita lui Băsescu la Ştei, via Oradea şi Marghita, mai vin şi eu cu o propunere. Nu de fiţe, ci absolut normală, pentru cei care sînt interesaţi.

Aşa a vrut Dumnezeu, ca fata mea dragă să înţeleagă mai bine decât toţi ceipe care îi cunosc ce înseamnă să respiri aerul înmiresmat de muzica lui Mozart şi de şniţelele vieneze de pe malul Dunării, în capitala ex-imperiului austro-ungar. Şi, fiindcă îi place mult de subsemnatul, iar eu o ador ca un nebun, s-a decis ea, fata mea, să mai rămână pe plaiuri mioritice şi să închirieze superbul amplasament de 3 camere din Viena.

Sperăm noi că vor fi doritori, chiar şi în condiţiile astea de criză economică. Aşa că uite anunţ:

Închiriez apartament 3 camere, balcon, baie cu maşină de spălat + WC de serviciu, debara, etaj 2, zonă foarte liniştită (în faţa blocului se află un parc şi o porţiune amenajată special pentru copii) în Viena, cartierul 5, la 7 minute distanţă – pe jos – de Operă (Kaernerstrasse – pietonala vieneză, centrul oraşului). Mobilat complet lux, dotat cu frigider, aragaz electric, televizoare, combină audio, veselă, pahare, prosoape, lenjerie de pat şi alte dotări. Imediat ocupabil. Preţ: 1700 de euro/lună (întreţinerea inclusă).

Şi iată şi nişte poze, că am învăţat eu că o imagine face cât 1.000 de cuvinte.

Alo, domnu’ preşedinte?!

Cunoscătorii într’ale politicii dâmboviţene,  al cărei rost jur că nu-l pricep, îşi amintesc de tentativa de “deca” – jonglerii cu mingea – pe care a încercat-o acum mai bine de un deceniu fostul preşedinte Emil Constantinescu. Era, parcă, în cantonamentul echipei naţionale, iar toată faza s-a sfârşit într-o semifoarfecă a la Bănel. Noroc cu “apărătorul” sepepist din spatele preşedintelui cu cioc, care a venit la susţinere şi l-a salvat pe autorul fazei de la o cădere penibilă.

Trecut-au anii peste noi şi iată că “maestrul balonului” de atunci a ajuns în studiourile TVS, invitat la emisiunea lui Tavi Haragoş, “Ediţia de seară”. Se întâmpla marţi, 29 septembrie. Nu prezenţa fostului chiriaş de la Cotroceni e motivul acestui post, ci ceea ce s-a întâmplat după ieşirea din emisiune.

Preocupat, probabil, cu alte probleme importante – printre care nu bag mâna în foc că nu se numărau încălzirea globală salvarea balenelor ori topirea calotei glaciare – Emil Constantinescu a părăsit clădirea televiziunii lăsându-i lui Tavi un “cadou” neaşteptat: ambele telefoane. Probabil că nu a simţit lipsa greutăţii celularelor pe care sînt convins că nu le ţine în buzunare, ci la vreun badigard din garda care îl însoţeşte.

Băiat fin, colegul meu nu a căzut în păcatul care i-ar face cu ochiul oricărui om. Adică, nu a verificat dacă preşedintele tinereţii mele avea numerele de telefon ale lui Vladimir, Barack, Nicolas ori, ups, Angelei.  Cine ştie, poate că le puteam folosi la vreun sincron prin telefon. Aşadar, Tavi n-a făcut ce n-aş fi făcut nici eu şi a gândit o metodă ca mobilele să revină în proprietatea prezidenţiabilului lor proprietar. Cum singura persoană din suita lui Emil Constantinescu de la care avea un număr de telefon nu răspundea, a sunat la… 112. Evident, era o urgenţă de interes naţional, astfel că gestul se justifica.

În câteva minute, au venit la sediul TVS nişte… băieţi.

- Îl căutăm pe domnul Octavian Haragoş!

- A, aţi venit pentru telefoanele domnului Constantinescu, zice Tavi.

- Nu ştim de niciun telefon. Noi îl căutăm pe domnul Haragoş!

Dialogul e demn de “Men in black“. În fine, până la urmă, telefoanele au fost predate în bună stare şi… neatinse. Au vrut băieţii să facă şi un proces-verbal, dar n-a fost ca evenimentul să rămână consemnat pentru istorie în paginile unui dosar.

Acum, e adevărat, se mai întâmplă şi la case mai mari. Ca să nu ne amintim decât de laptopurile cu informaţii militare dispărute prin Anglia şi alte părţi de lume. Pe lângă alea, nişte telefoane ale unui prezident român sînt… blana ţapului, nu?

Ciment!

“Cârcotaşii” au realizat, părerea mea , una dintre cele mai bune campanii de promovare a unui produs media. Sau a oricărui alt produs. Bine gândit, bine filmat, replici savuroase. Tot ce trebuie pentru a crede că produsul e fabricat de vreo televiziune de afară, nu din ţară. Şi, totuşi. Printre zecile, sutele de creaţii penibile şi idioate ale multor televiziuni, mai apare câte-un “diamant“. Nu laud aiurea!

Campania “cârcotaşilor” e beton! Pardon,  CIMENT!

Patru păreri

1. “De ce vă interesează disponibilizările din Primărie? Nu-s astea de interes public. Alte subiecte nu aveţi?” (un şef al unui departament din Primăria Oradea) - Avem şi alte subiecte, dar ne interesează ce se întâmplă în instituţiile care decid ce se întâmplă în oraşul ăsta şi în judeţ. Sînt oameni plătiţi din bani publici, care trebuie să dea socoteală pentru ce fac. Doar nu sînt pe “tarlaua lui tac’su” şi nici nu lucrează la vreo firmă privată. Iar noi, ca jurnalişti, vrem să cunoaştem tot. Apropo, noi ştim să punem cu bun simţ nişte întrebări, nu să fim sictiriţi sau nesimţiţi.

2. “Noi considerăm că nimeni nu trebuie discriminat” (Madonna, la concertul de la Bucureşti) – Eu consider că toţi avem dreptul să respirăm aer curat, să mergem în lume fără ne considere toţi “ţigani infractori”, să facem foc doar în sobe, cu lemne luate la metru, nu în mijlocul camerei, cu parchet şi mobilă, să mergem pe stradă fără teama că unul dintre cei care se consideră discriminaţi ne dă în cap, ne înjură sau ne cere “un leu, domnu’ mio, pentru pruncu’ ista”. Madonna nu a trăit într-o ţară în care nu poţi să urci într-un tren din cauza asaltului “discriminaţilor”, nu a asistat în magazine la certuri dintre un “el” şi o “ea”, cu urlete de înjunghiat, cu abandonat de coş plin cu alimente lângă casa de marcat şi cu blocarea accesului între rafturi (s-a întâmplat pe la jumătatea lui august, la Beiuş), nu i s-a furat din gospodărie (dacă o fi având ) tot ce a avut, nu a trebuit să ocolească o maşină condusă de un oacheş, care a oprit fix în mijlocul intersecţiei pentru a vorbi la telefon şi nu a fost alungată cu pietre dintr-o colonie. Nu zic, trebuie făcut ceva să-i integrăm… Dar ce? Şi lăsaţi-mă cu programe pe bani europeni. Astea-s făcute, părerea mea, ca politicienii să aibă de unde fura un ban pentru campanii. Sînt doar baliverne. Hai, ceva concret, “care este”… Apropo, nu doar românii au ce au cu “discriminaţii”, ci şi ungurii… A se vedea cazul de la Sâncrăieni. Şi răbdarea are o limită, indiferent de naţionalitate.

3. “M-am săturat de promovarea la greu a homosexualilor la tv. De parcă valorile creştinismului, islamismului sau budismului stau în homosexuali. Îşi dau cu părerea despre orice, apar la toate posturile” (un invitat al lui Dan Diaconescu, aseară, la OTV) – Corect! Nu am nimic cu pidoznicii ăştia. Să o facă acasă sau în curtea proprie. Dar să nu corupă minori, să nu ţină lecţii de morală şi, mai ales, să nu vorbească ei de credinţă şi de căsătorie. Sînt lucruri sfinte, de care cei care încalcă normele divine de viaţă nu au de ce să se lege. Nu zic de printre heterosexuali nu sînt javre şi idioţi. Ba, din contră, sînt cu nemiluita. Dar când vine vorba de a face paradă de propria orientare sexuală, ia ghici cine se destrăbălează în public… în parade stupide şi nesimţite? Păstrând proporţiile, la fel de bine ar putea face o paradă şi cei din Asociaţia Pasionaţilor de Sex Oral Heterosexual, nu? Şi ca să-i liniştesc pe neliniştiţii care m-ar acuza de discriminare, vă spun că l-aş tăia în bucăţi pe ăla care ar pângări un copil sau o femeie, indiferent că animalul e homosexual sau amator de femei.

4. După ploaie, mereu vine soare! ÎNTOTDEAUNA! FĂRĂ EXCEPŢIE! (citat din mine ) – Asta e pentru doi foşti colegi, care cred că acum nimic nu mai contează în această lume. Nimic mai fals. Dragilor, de abia acum urmează cea mai frumoasă parte a vieţii. Veţi întâlni pe cel/cea care vă este hărăzit/ă. Lângă ea/el veţi întâlni adevărata fericire, sentimentul acela magic al iubirii. Şi veţi avea un sens în viaţă. 100% aşa va fi. V-o spune unul care ştie. Care este fericit! Şi care ştie că va fi mereu aşa, pentru că are jumătatea lui alături. Fiţi siguri că Dumnezeu ştie ce face. ŞI VA FI BINE MEREU!

Mea culpa

Am făcut acum ceea ce nu am făcut niciodată. Dar merită ENORM. Am şters o postare. Pentru că aşa am simţit, pentru că acum chiar am de ce să merg acasă. Pentru că acum există cineva pentru care merită nu doar să şterg o postare în care nu am crezut niciodată după ce am cunoscut-o pe acea cineva, ci merită TOTUL.

Un bărbat greşeşte, iar eu nu am făcut-o intenţionat. Dar e bărbat adevărat cel care are curajul să-şi recunoască greşeala şi să spună, tot acolo unde a făcut tâmpenia, “Da, am greşit!”

Am pentru cine să merg acasă, am de ce să simt că munca e doar un lucru în viaţă, pe când omul de lângă mine este TOTUL.

Poate mă iartă, poate nu va uita….dar am simţit nevoia să scriu acest post aici.

Acum fug la dentist, nu mai am timp să stau… Dar am o viaţă întreagă în faţă să-i demonstrez că mi-e dragă, ENORM, şi chiar mai mult decât atât.

P.S. Cât despre scrisul pe blog… nu mai vreau. O s-o fac foarte rar. Nu mai sînt un om singur, am cu cine să discut ABSOLUT ORICE. Şi poate mă apuc de romanul pe care îl plănuim împreună. Chiar că va fi interesant.

Băgatul piciorului şi presa de pe la noi

Dacă am trăi într-o societate mult mai evoluată decât cea în care ne ducem zilele, treaba asta cu presa care poate schimba preşedinţi de state şi poate face dreptate (cazul Watergate e edificator) ar funcţiona cum nu se poate mai bine.

Doar că noi trăim într-o ţară în care degeaba un ministru e prins că a cheltuit aiurea sute de mii de euro din banii statului, că tot nu-şi dă demisia. Se mai întâmplă, e drept, ca atunci când apare în presă cum, în loc să-şi reprezinte ţara, un diplomat îşi prezintă ce are el mai scump (tehnic vorbind, că doar e bărbat, nu? ) în faţa unei angajate, omul să renunţe la post. Dar dacă nu apărea prin ziare, bărbatul se bucura în continuare de plăcerile oferite de “vecinuţa de pisti Prut“.

Oricum, dacă am trăi într-o societate ideală, presa nici nu ar mai avea ce să investigheze pentru că, nu-i aşa, până şi politicienii ar fi ideali, iar infractorii ar fi doar subiecte de bancuri.

Hai s-o recunoaştem. De cele mai multe ori, nu întotdeauna, presa nu urmăreşte ceea ce obligă codul deontologic al jurnalistului – informarea corectă şi prezentarea echitabilă a unei ştiri. De multe ori, ziarele şi televiziunile joacă aşa cum le cântă patronii. Se vede clar în marile ţări democratice – observaţi ironia – unde trusturile sau organele de presă au orientări politice sau economice clar stabilite.

Sintagma “interesul poartă fesul” are acolo, dar şi la noi, în România, o aplicabilitate cum nu se poate mai vizibilă. Banul şi dorinţa de a promova sau de a lichida pe cineva dictează.

Nu laud pe cineva anume, dar până acum, la TVS nimeni nu mi-a cerut să joc într-un fel. Ştiri politice nu dăm decât dacă sînt cu adevărat importante (asta am decis-o eu şi îmi asum decizia), presiuni economice nu resimţim (dar nici nu facem publicitate), aşa că ne putem face meseria.

Totuşi, două lucruri nu înţeleg eu:

1. Dacă tot eşti plătit -suplimentar – să-ţi faci treaba, de ce îţi bagi piciorul şi îţi baţi joc de colegi şi de telespectatori?

2. De ce oamenii nu înţeleg că unele cazuri nu interesează televiziunea? Sau nu putem să-i ajutăm din motive obiective. Nu că nu am vrea, ci pentru că nu putem tehnic. Exemplu: un bărbat din Sânmartin m-a tot căutat la redacţie, cu un caz în care zice că a fost bătut fără vină. I-am cerut un număr de telefon, să-l sun, să nu-l pun pe drumuri. N-are telefon. A revenit azi. Eu i-am zis să treacă pe aici. Nu i-am promis că fac material cu el, am zis doar că o să văd dacă o să fie un reporter liber să stea de vorbă cu el. Cum e perioadă de concedii şi cum evenimentele nu aşteaptă, n-a putut nimen i să stea de vorbă cu el. Mi-a zis că revine, că are timp, dar să-i zic exact când. Nu merge cu exactul, mai ales la ştiri, când evenimentele vin de unde nu te aştepţi. N-a mai aşteptat explicaţii: “Nu vreţi să mă ajutaţi, ceva nu-i în regulă!”

Ce să-i mai zic? Cazul lui e important pentru el (doar zicea că va ajunge şi la televiziunile din Bucureşti), îl înţeleg, e interesant într-o oarecare măsură şi pentru noi. Recunosc, făceam un material cu el. Dar când se putea. Că nu “frigea”. Pentru mine primează evenimentele şi ştirile cu impact la oameni – scumpiri, şomaj, chestii sociale şi economice.

Şi sînt convins că mi-a tras o înjurătură când a plecat. Nu e singurul. Dar jurnalul nu-i aparţine doar lui. Şi nici mie. Doar că trebuie făcut, iar eu răspund de ceea ce află oamenii în fiecare seară de la noi.

Şi multe se mai pot zice.

“500, în numele lui Iisus!”

Câteva zeci de minute i-au trebuit colegului Vlad Tătaru, de la matinalul TVS, să demonstreze cât de ciudaţi sîntem noi, românii. Omul s-a îmbrăcat în cerşetor şi a patrulat pe Corso mai puţin de o oră. În intervalul ăsta putea liniştit să adune bani de pizza pentru toată redacţia, başca nişte beri la rece sau nişte sucuri pentru luptătorii anti-alcool (puţini, dar sînt ). Mai precis, Vlad a primit de la trecători vreo 600 de lei (adică 6 MILIOANE de lei vechi!!!!).

Unul dintre milostivii trecători i-a înmânat un “Eminescu” – pentru necunoscători o bancnotă de 500 de lei. Mi-am verificat toate bancnotele pe care le aveam la mine, dar pe cea mai mare era “Caragiale” – 100 de lei – şi aia primită de la firmă să plătesc nişte DVD-uri. “În numele lui Isus”, motiva necunoscutul gestul de a-i da lui Vlad salariul pe o săptămână (cred, că nu ştiu cât câştigă el la “Cappuccino de dimineaţă”).

Noroc că al meu coleg nu a luat banii; nu că ar avea prea mulţi, ci din cauza bunului simţ şi a camerei care îl urmărea peste tot. Asta cu camera e o glumă, sper că nu se supără, ştie că mai am de astea în program.

E adevărat, au fost unii care l-au ignorat, au fost altele care i-au recomandat “să ia viteză” şi au fost poliţişti care i-au cerut prietenia: “Vrei să fim prieteni?!” Au mai fost şi dispute teritoriale: “Mă, ce faci aci? Aici e locu’ mio!”, i-a zis lui Vlad un boschetar veritabil.

Ştiu că milostenia şi omenia îi caracterizează pe mulţi dintre români, dar de aici până la a-l îmbogăţi pe un cerşetor cu un “Eminescu” e o cale oarecum lungă. Ori cel care a făcut gestul habar nu avea de valoarea banilor, ori poza într-un protector al sărmanilor. Că dacă banii chiar erau munciţi pe bune, ştia cât de greu i-a obţinut şi era mai chibzuit.

5 lei mai dau şi eu cui mi se face milă de el, iar 10 lei am dat unui copil desculţ care se agăţase de geamul maşinii într-o iarnă – pare-mi-se anul trecut, când ningea cu furie. Dar 500…

O colegă îmi zicea că “meseria” asta, de cerşetor, e mai profitabilă decât oricare alta. Şi nu trebuie decât să slobozi pe gură nişte rime împerecheata sau versuri albe.

P.S. Într-o notă total diferită, vă informez pe această cale că am avut prilejul să conduc şi eu un Ferrari. Roşu, evident. Săptămâna trecută. N-am scris de asta pentru că trebuia să las să se sedimenteze impresiile. Nu m-a dat pe spate, că mă ţinea scaunul acoperit cu piele întoarsă. E o senzaţie imposibil de explicat. Condusul hergheliei de sub capota “căluţului” a avut o urmare nebănuită: nu mai vreau să-mi vând “Furia”. Am ajuns să conduc cea mai bună maşină din lume, aşa că acum sînt liniştit. Rămân la prima mea dragoste auto – e suficientă pentru mine. DEOCAMDATĂ!

Îndrăgosteală fără vorbe

Când doctorul meu preferat mi-a trimis filmuleţul ăsta credeam că va fi unul din cele care îţi smulg un zâmbet, cel mult un râs sănătos, după care îl voi uita ca pe multe altele.;)

Nu a fost aşa. E un clip tare simpatic despre sentimente, despre fior, despre… ce vreţi voi mai frumos. Când l-am primit, ne-am uitat mai mulţi din redacţie la el. Are 12 minute şi ceva, dar nu te plictiseşti.

Aşa-i că v-a plăcut?