Drama unui dascăl

Vocea corespondentului e calmă. Ne-am obişnuit să vorbim aproape în fiecare dimineaţă, când îmi propune un subiect.

- Vezi că ţi-am urcat două materiale pe ftp. Un accident de azi-noapte şi unul despre spitalul judeţean, rămas în întuneric aseară, după o avarie.

- Ok, mă uit imediat. Astăzi se întâmplă ceva?

- Asta voiam să-ţi spun… Mă duc acum la un boschi. De fapt… nu e chiar un boschi.

Cristi Axinte e corespondent pe Timişoara de ani buni şi limbajul meseriei nu are taine pentru el. Ca mulţi reporteri specializaţi pe eveniment, a învăţat să-şi pună sentimentele după un zid greu de trecut, poate chiar şi pentru el. Asta se întâmplă pe teren, unde nu te poţi lăsa purtat de sentimentele generate de vederea unor drame… Nu te poţi implica, trebuie să relatezi cu obiectivitatea pe care trebuie să o ai. Deşi, Doamne, greu poate fi, mai ales când ai în faţă copii loviţi, în lacrimi, oameni disperaţi că o persoană dragă s-a dus!

Iar zidul pe care singur ţi-l ridici pe teren e doar un fum pe care ţi-l poate spulbera orice adiere din viaţa personală. Cristi ştie bine.

Revin, însă, la discuţia de ieri.

- E un fost profesor, un om cu două facultăţi. A fost găsit mort acum într-un canal… Rătăcea pe străzi de când i-a murit soţia…

Mâna se opreşte deasupra tastaturii şi nu mai vrea să atingă nimic. Mintea nu mai ştie ce să-i comunice să scrie pe sumarul unde trec lead-ul ştirii. Zidul işi pierde din stabilitate şi lasă să se vadă omul. Se întâmplă rar, drame sînt multe, dar unele trec peste obişnuitul zilelor comune. Şi atunci îţi aduci aminte că omul din tine face parte şi din reporterul ori producătorul care priveşte cu ochii profesionistului tot ce se întâmplă.

Trece repede, pentru că în televiziune ştirea trăieşte doar secundele cât merge pe ecran. Oamenii o mai discută câteva zile, asta dacă e un material important, apoi o uită. Totul merge înainte, peste noi adunându-se alte şi alte ştiri. Şi, poate, mâna o să mai zăbovească deasupra tastaturii, în timp ce producătorul redevine un simplu om, fără zid de apărare în faţa dramelor relatate în ştiri.

Observaţii de februarie

Acum nu mă mai întind cu monologul pe blog, ci o iau telegrafic, aşa cum e bine, câteodată, să o fac. Aşadar:

1. Drumurile din Bihor sînt INCREDIBIL DE PROASTE. Unde nu sînt gropi, sînt denivelări; unde nu sînt gropi, e gheaţă, e vreun şofer şmecher, e ceaţă, e… naiba mai ştie, dar sigur e ceva. Nu e nevoie de exemple, nu?

2. E plină lumea de cretini. Iar unii se întâlnesc şi cu “Furia albă”, parcată pe marginea drumului. Din întâlnirea lor, “Furia” a scăpat – vorba vine – “doar” cu oglinda ruptă. Nu ştiu cine e jegul care n-a avut ce face, dar îi doresc să-l doară trei măsele pe zi, timp de un cincinal şi să nu poată mânca decât pâine unsă cu cuţitul… şi ăla să fie de plastic. Două vorbe pentru dobitoc!

3. Mai sînt pe lume şi lucruri bune şi ieftine. Cum ar fi mâncarea de la cateringul de la Select. Nu-i caterincă! Pentru 5,5 lei (cinci lei şi cincizeci de bani!!!) clientul primeşte felul 1 şi felul 2, bine gătite, niciodată aceleaşi. La TVS practicăm sportul ăsta şi sîntem mulţumiţi. Avem unanimitate, ca înainte de ‘89.

4. Greşeala e în firea omului şi nu e periculoasă. Perseverenţa în greşeli reprezintă o mare problemă, iar unii au făcut din asta un sport olimpic. Cunosc nişte “medaliaţi cu aur”, care, tind să cred, au o problemă la nivelul cerebelului.

5.  Pro TV a dat iama prin filmele de altădată, cu succes de public rin anii ‘90. Aşa reapărură pe ecran “Comando“, “Speed“, “Air Force One“. Recunosc, însă, că m-am pironit în faţa televizorului la “Stăpânul inelelor” – da, ştiu, ăsta-i mai nou.

6. Înţeleg să o acuzi pe o femeie de “prostituţie (atenţie!) jurnalistică” şi că scrie la comandă – o fac mulţi ziarişti, de asta sînt convins – dar e normal să arunci cu astfel de cuvinte grele între patru ochi, nu în ditamai conferinţa de presă, unde te plângi în faţa jurnaliştilor cât de prigonit eşti tu de autorităţi. A făcut-o şeful firmei Selina, ieri, şi nu s-a lăsat până nu i s-a atras atenţia că răfuielile lui cu un ziar nu interesează cea mai mare parte a presei.

7. Iarna e ca iarna. Adică ninge, e frig, ninge din nou. Şi cum mă pasionează mai nou fotografia – amator, desigur – am imortalizat anotimpul seara trecută.

8. Zilele trecute am găsit un montaj pe care l-am făcut acum doi ani, pentru un concurs de dresaj canin – Eurodog Show.

Astăzi se împlineşte un an de când două inimi au început să-şi regleze bătăile una după alta. La început nu ştiau. Acum nu mai pot să existe separat… Şi vor bate una lângă alta pentru totdeauna!

P.S. Nu ştiu cum fac, că iar am scris ditamai postul pe blog. Numai telegrafic nu pot fi!

Amănunte are corespondentul nostru, agenţia de presă!

Nici nu ştiu cum să zic: nasol…penibil…jignitor… O spun cum îmi vine. E incredibil cum a ajuns să se facă presă în România.

Corespondentul televiziunii X este sunat să facă un material despre un anumit eveniment/despre o anumită situaţie. Omul merge, filmează, trimite imaginile şi nu i se mai cere şi o altă informaţie. Asta pentru că editorul de la Bucureşti a luat deja datele de pe vreo agenţie de presă şi are nevoie de la “trimisul în teritoriu” de doar câteva cadre şi sincroane.

Corespondentul îşi pierde una dintre principalele lui sarcini: aceea de a transmite INFORMAŢII. Aşa cum mai poate să-şi asume veridicitatea ştirii pe care, zice-se, el o face? Şi asta pentru că televiziunile centrale, unele,  înţeleg în acest  fel să facă reduceri de cheltuieli. Nu mai plătesc reporterul din corespondent, ci doar cameramanul. Se ajunge, astfel, la ştiri semnate Mediafax, NewsIn ori Hotnews.

Poate că omul din faţa ecranului nu va observa – atât de repede – diferenţa. Dar, noi, cei care ne asumăm decizia de a face jurnalism, o simţim deja. Ştirile nu mai redau atmosfera de la locul evenimentului, care e trecută prin filtrele agenţiei de presă şi ale editorului de la Bucureşti care, de multe ori, habar nu are şi nici nu-l interesează că prin Craiova nu curge şi nici nu cred că va curge vreodată Crişul Repede.

Poate că viitorul este al agenţiilor de presă video, aşa cum e în Occident. Cele care îţi livrează la pachet imaginile şi informaţia, cu sincroane luate cu cuburi pe care sînt marcate siglele a 5 televiziuni. Iar posturile TV nu vor face decât să le monteze şi să pună burtiere.

Iertaţi-mă, dar am mai mare încredere în corespondentul sau reporterul meu, cu care discut zilnic, decât în agenţiile de presă. N-om fi mai deştepţi – asta până la proba contrarie – dar măcar îl/îi pot verifica oricând. Iar în meseria noastră, OMUL contează mai mult decât orice.

P.S. Discutam deunăzi cu un bun amic. Amândoi observam realitatea idioată a desfiinţării atâtor ziare şi reducerii atâtor studiouri ale marilor televiziuni. Pro TV-ul local mai are 2 oameni, Antena se zbate cu 2 echipe, TTV funcţionează ca fostele combinate -pe avarie, televiziunea publică are dintotdeauna un corespondent – dar TVR e plătit din bani publici, nu va cădea niciodată -, iar Realitatea şi Prima se bazează pe câte un om şi pe câte o ştire , plătită şi aia cu întârziere. Din fericire, TVS merge bine, cu 4 reporteri şi 2 pe sport şi, de câteva luni, 3 corespondenţi în afara judeţului.

Din păcate, au murit ziare, iar altele se transformă în oficioase ale vreunui partid. Singurele lucruri bune în presa scrisă mi se par rezistenţa Ghimpelui de Bihor şi renaşterea Bihoreanului. Să le dea Dumnezeu putere să meargă înainte, că minte şi peniţe au cât cuprinde!

Inamicul public “long size”

Am descoperit inamicul publicul numărul 1 al productivităţii muncii: ţigara. Pe bune! Nu-s un luptător anti-fumat şi nici măcar unul dintre ăia care au tras cu sete din papiroasă cu mult timp în urmă şi acum au întors armele împotriva fostului aliat. Recunosc, am fumat şi eu în tinereţile mele, dar după ce am renunţat nu m-am transformat într-un asupritor al pasionaţilor de tutun.

Dar trebuie să recunoaştem: ziua de muncă a ajuns să fie împărţită între activitatea efectivă de la slujbă şi pauzele de ţigară. Fără astea de pe urmă nu se poate. Cu cât mai multe, cu atât mai bine. Cu cât mai lungi, cu atât e extazul mai mare. Dacă firma nu are amenajat un loc special de fumat, atunci se iese cu gaşca ori în faţa sediului, ori în parcare. (Apropo, nu am înţeles niciodată pasiunea fumătorilor pentru parcări. O fi având statul printre maşini farmecul lui, mai ales dacă te sprijini de vreuna, pui plasticul cu cafea pe capotă – nu contează că o zgârâi – şi tragi cu sete nedisimulată din “cui”.)

Dacă nu eşti familiarizat cu zona, ai putea bănui uşor că oamenii sînt în aşteptarea a ceva gratis sau a vreunei vedete pentru o sesiune de autografe.

- Corectezi ştirea sau am timp de o ţigară?

- Hai să-ţi zic la o ţigară cum a fost…

- Băga-mi-aş, fac o pauză de ţigară că altfel înnebunesc!

Evident că peste tot, cu mici ajustări care ţin de domeniul de activitate, se întâmplă aceeaşi chestie “tutungeristică“. Dacă nu îşi vâră în gură bucata de tutun amestecat cu gudron şi alte chimicale, parcă nu-s oameni. Se agită, privesc ca spionii, pe sub glugă, bat cu degetele în masă ca duhurile la şedinţele de spiritism. Ca ex-fumător ar trebui să-i înţeleg, cică, dar consider că prima dată îţi faci treaba şi apoi bagi o ţigară. Ce ar fi dacă, în mijlocul operaţiei, un doctor ar spune: “Stop! Operez de 3 ore, să-mi bag picioru’, (asta cu “să-mi bag piciorul” e o expresie obligatorie, alături de cele care conţin cuvinte din folclor, formate din 4 litere ) mă duc la o ţigară!”

Îmi vine mereu să le zic:

- Nu-ţi corectez acum ştirea, mă uit peste alta, dar stai aici, că nu am chef să ajung să-ţi sun ţigara şi să te cer pe tine la telefon, să te chem la editare!

- Lasă, poţi să-mi povesteşti şi în birou ce şi cum…

- Nenea, dragă, fă pauze mai rare, că principiul cu cheia marilor succese, mă refer la pauzele dese, era valabil înainte de recesiune şi doar pentru leneşi. Vrem să ne intitulăm europeni, dar tot apucători de marginea continentului avem.

Şi eu sînt vicios – beau cafea. Nu cu tonele, ca disperaţii, dar 2-3 tot beau pe zi. Una acasă (are fata mea un aparat de făcut lichidul revigorant pe care nu-l dau pe nimic în lume ) şi alte maxim două la redacţie. Dar nu-mi permit prea multe pauze. Şi nici nu vreau să-mi schimb serviciul, cum mi-ar recomanda unii, că nu vreau să fac decât ce-mi place.

Singurul lucru bun, dacă există aşa ceva, în fumat e reacţia de după evacuarea unei catităţi anume de fum pe nări şi socializarea în jurul unui pachet cu inscripţii nasoale, dar ignorate de pasionaţi. Renăscuţi din… propriul scrum, fumătorii revin la muncă cu un avânt de te cruceşti.

- Deci, unde am rămas?!

P.S. 1. În urmă cu câţiva ani, în unele redacţii nu se fuma afară sau în locurile special amenajate, ci chiar în birou. Nu mergeau detectoarele de fum – ori nu erau – aşa că nefumătorii erau obligaţi să suporte mârlănia vicioşilor. Ăia chiar erau nesimţiţi.

P.S 2. În Austria am văzut mulţi fumând pe stradă. Mi s-a explicat că nu au voie la birou decât în pauza de masă, în spaţii special amenajate. Nu-l vezi pe niciunul stând afară, în faţa sediului, la “pipăit”. Pierde timp şi ei nu-şi permit asta. E şi ăsta un motiv pentru care sînt cu mult înaintea noastră.

Burţile şi fotbalul în sală

Se zice că fericirea - sau, dacă vreţi, starea de bine – pe care o are un bărbat se măsoară în dimensiunile burţii. A regiunii ăleia care provoacă insomnii şi promisiuni de genul “De mâine mă apuc de sport!” ori “Jur că nu mai mănânc după ora X!” Bine, toate jurămintele rămân, de cele mai multe ori, la stadiul de promisiuni făcute ca să fie încălcate.

Rar vezi un bărbat care poartă o burtă sub tricou şi care să nu spună că e fericit. Sau vreun bărbat fericit care să nu aibă burtă. Asta nu o spun studiile independente , ci observaţiile făcute de subsemnatul de-a lungul existenţei.

- Mă, da’ ai pus ceva pe tine! S-a mărit burta!

- E, mănânc bine, dorm bine, iubesc…

- Bine îţi merge!

În schimb, tot experienţa zice că masculii cu probleme de simţăminte au burta lipită de coloană, aproape inexistentă.

Se pare că majoritatea celor din TVS care ne-am decis să ne apucăm de sportul rege este fericită. Asta judecând după burţi. Şi aşa e. Sînt convins ca viaţa nu e perfectă, dar cu toţii încercăm să o trăim frumos. Nu vrem să scăpăm de burţi  prin alergare, ci vrem să le întreţinem. (Robi, Radu şi Emil ştiu ce zic! ) Se vor mai micşora, asta-i sigur , dar asta nu înseamnă că vom pierde din fericire. Din contră, ne vom simţi şi mai bine când vom alerga fără să gâfâim, când iubitele sau soţiile ne vor aştepta acasă rupţi de oboseală, dar capabili mereu să le ţinem în braţe – asta chiar dacă mirosim a berea băută înainte sau după meci -, când ne dăm seama că putem fi şi amici, nu doar colegi.

Apropo, cei fără burtă – alde Bogdan Costea, Adi Ciucuriţă, Jozsi sau Alin Meze – să fie siguri că ăsta e doar un moment în drumul spre mărirea circumferinţei zonei de sub piept. Discutăm în câţiva ani…

Apropo, pozele cu băutul de bere nu-s trucate! Mai mult, erau făcute în “cantonamentul” de un ceas dinaintea meciului jucat la o oră de Liga Campionilor.

P.S. Postul îi era promis lui Emil Cristea, ca să vadă şi soţia lui că omul chiar a fost la fotbal. Ba a avut şi nişte intervenţii de mare portar, limitând proporţiile scorului, verticalizând ata… pardon, asta nu trebuia să o mai zic, Emil a fost numai portar!

Iarna în curtea blocului

E frumoasă iarna pe uliţă, vorba lui Coşbuc, mai ales când ne aducem aminte de gerul copilăriei şi de nămeţii la care ne uitam pe geam, din camera bunicii. Zeci de ani mai târziu, la un deceniu după schimbarea “prefixului milenar” , iarna dă năvală pe stradă, pe bulevard ori în curtea blocului şi poate fi privită prin termopanul care închide balconul. Chiar şi aşa e frumoasă, ba chiar superbă,  mai ales când trimite cu gândul la începutul poveştii a doi oameni. Când ea îi scria lui, privind pe geam, la felinarul din curtea blocului…

Şi uite şi “reşedinţa” de iarnă a unui homeless care ne-a făcut zile fripte prin decembrie. Atunci şi-a invitat grupul de prieteni la şuete dansante, pigmentate cu urlete şi damfuri, chiar sub geamul de la bucătărie. De fapt, sub balconul tencuit al unui vecin. Am scăpat de ei doar după ce am chemat poliţia şi pe comunitari. Ne-au lăsat, probabil ca amintire , o saltea şi nişte haine, semn al trecerii lor prin zonă.

Altă Dacie. Viitorul!

Că tot am vorbit în postul anterior de Dacia 1100 a colegului Vlad Tătaru, iată ultimul film de prezentare a Daciei Duster. Mai tânără cu vreo 40 de ani. N-arată rău.

Un Tătar(u) a cucerit Dacia. 1100!

- Pfai, iar a venit ăsta?

- Închide, mă, uşa!

- Dacă mai behăie pe coridor (a se înţelege cântă), jur că-l strâng de gât!

Cam aşa îl întâmpinăm dimineaţa, în redacţie, pe Vlad Tătaru. Pentru cei care nu fac parte din “fan-clubul” lui ori care nu-l recunosc – cruntă eroare – pe stradă, în magazine, la intrarea în spital, în baie, la munte, la mare, la soare etc – Vlad e colegul meu de la TVS, de la “Cappuccino de dimineaţă“! El e vocea de (vai şi) off a dimineţilor noastre de pe culoarele televiziunii, el ne cântă arii de neînţeles şi tot el ameninţă cu demisia la fiecare două săptămâni (sau ceva pe aproape ).

Dar acelaşi Vlad e un tip săritor, de ajutor. O spun cu toată sinceritatea. Cu el se poate discuta întotdeauna, are bun simţ, face şi chestii interesante – cum ar fi emisiunea cu misterele, atunci când nu invită indivizi care se pictează pe frunte şi se dau iniţiaţi – îşi ştie lungul nasului şi ne anunţă la fiecare incident pe care îl vede. Asta chiar dacă în accidentul incredibil, dureros şi plin de victime este voba doar de o banală tamponare. Aici glumesc, pentru că Vlad chiar e un tip care ştie să colaboreze cu colegii de la ştiri, spre diferenţă de alţi deştepţi care lucrează în tv.

Şi mai este ceva, pe care nu ştiu cum să o încadrez, la calităţi sau la defecte. Vlad Tătaru este mândru posesor al unei Dacii 1100.  Mai bătrână decât cei care joacă table la centrul multifuncţional din Ioşia – respecte, domnilor! – “doamna” lui Vlad a fost refăcută chiar de proprietar, după ce a căutat-o o lungă perioadă de timp – era să zic de-o viaţă . Arată bine “bătrânica“.

Nebun cum e, Vlad rămâne un tip de ajutor şi merită aprecieri pentru că şi-a refăcut singur Dacia. Bine, mă, Gerulă!

Printre gropi şi Honoriustroe

Scriu repede, că e început de săptămână şi ştiu că am mult de muncă la redacţie.

1. E nebunie pe şosele. Aseară, pe dumul naţional – ce glumă stupidă – dintre Nojorid şi Oradea se circula ca pe câmp. Gropi adânci se căscau în asfalt - altă glumă proastă – la fiecare câţiva metri, aşa că mişcarea stânga-dreapta a mâinilor venea de la sine. Altfel, riscai să dai cu capul de plafonul maşinii şi cu roţile de fundul gropii.

Mai erau unii idioţi, printre care şi unul cu un microbuz – era vai şi amar de  capul lui şi probabil că era al patronului, nu al şoferului. Ăla s-a băgat în depăşire printre gropi, gata-gata să arunce în şanţ vreo două maşini. M-a scos din sărite, dar ţin prea mult la maşină ca să o hurduc prin gropi, în urmărirea unui cretinoid, căruia puteam, cel mult, să-i arat un semn prezidenţial.

2. Prigoană, juniorul, a pierdut alegerile în sectorul 1. Nu că m-ar interesa în mod deosebit. (În week-end am ţinut televizorul mai mult pe Eurosport şi ne-am uitat la biatlon, sărituri cu schiurile, slalom – chestii mult mai interesante decât discuţiile anoste de pe Realitatea ori filmele proaste de peste zi de pe celalalte posturi.) Fiul vitreg al lui Bahmu nu pricepe deocamdată că băieţii de Dorobanţi, cu figuri şi gagici tunate pe scaunul din dreapta a maşinii, nu au nicio şansă să fie aleşi de ţugulanul român.

Iar Radu Stroe – marele câştigător – purta un pulovăr violet. A văzut, oare, domnu’ Hrebenciuc? Apropo de asta – au descoperit şi politicienii români că se poartă lupta paranormală. E bună asta! Specialiştii spun că ruşii, americanii şi alte ţări folosesc metode de acest gen de decenii, iar unii politicieni folosesc indivizi special antrenaţi pentru a-i proteja de atacurile energetice ale adversarilor. Nu prea mă pricep, dar mai citesc şi eu. Mă protejez!

Cinste şi gramatică

Zilele trecute, într-o discuţie pe Hotnews, Cristian Tudor Popescu dezvăluia (că mulţi sînt convins că nu ştiu) care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă un jurnalist: cinste şi gramatică.

Cine poate să-l contrazică pe CTP? Nu-l iubeşte multă lume – şi nici nu e nevoie. Un ziarist nu trebuie iubit şi nici măcar admirat. El trebuie să-şi câştige respectul celor care îl citesc ori îl urmăresc. Şi o poate face având cele două calităţi enunţate mai sus.

Altfel sînt nişte biete instrumente în mâna unor patroni (majoritatea, nu toţi, asta e musai să precizez) ori indivizi pe care îi interesează orice altceva, numai informaţia corectă nu. Altfel, pot fi incluşi în marea ţigănie care domina televiziunile şi presa scrisă de pe Dâmboviţa.

Apropo de ţigănie, mi s-a părut penibilă atitudinea televiziunilor centrale, care şi-au croit programele de Revelion în jurul etniei înflorate. Chiar nu avem alt subiect de distracţie, chiar să se fi transformat divertismentul românesc în glume spuse cu accent ţigănesc ori cu personaje de mahala? Singurul canal care a fost de bun simţ şi consecvent a fost, foarte sincer, Favorit TV. A avut muzică populară de calitate, autentică. L-am urmărit cu plăcere, chiar dacă nu mă omor după astfel de muzică. Restul? Ciment, vorba cârcotaşilor.

Şi mai cred ceva. Un jurnalist are nevoie de verticalitate. Să nu se ploconească în faţa mai marilor ţării, oricare ar fi ei. Şi nici în faţa oamenilor de afaceri, indiferent cât de potenţi ar fi aceştia. Să-i respecte pe cei care merită respectul, dar să nu se încline în faţa nimănui. Să nu aştepte umili în faţa porţilor, să li se arunce o ciosvârtă (a se citi bucată de informaţie).  Să nu facă orice pentru o ştire, pentru că asta înseamnă prostituţie. Să nu confunde verticalitatea cu orgoliul, să ştie să facă diferenţa între aceste două atitudini.

Uite de ce nu am fost de acord să facem ştiri cu vânătoarea de la Balc. E o non-ştire, la fel ca alea cu spânzuraţi ori tamponări. Nu e o vânătoare, e o ucidere în masă. Nu e în interesul public, e în interesul unui om, care face afaceri cu cei care pe care i-a invitat. Am tot respectul pentru domnul Ion Ţiriac, pentru afacerile dezvoltate de el. Nu mă interesează, însă, că o mână de bogătaşi trage cu puşca în nişte animale aproape domesticite şi apoi, ca să aducă, probabil, un strop de umanitate gestului lor, donează carnea unor bătrâni şi copii. În alţi ani, jurnaliştii stăteau, ca nişte cerşetori, la poarta domeniului de vânătoare. Anul acesta au intrat cei de la Pro şi Antenă. Să le fie de bine. Colegii mei din TVS au făcut o singură ştire – şi aceea pe scurt – cu venirea invitaţilor. Atât. Şi nu am pierdut nimic.